O fetiță cu codiță s-a înscris la grădiniță, să se facă doctoriță

(Image from http://www.danoah.com)

M-am iubit odată cu o doctoriță. De la prima întâlnire și-a etalat, în clar, preferințele, deși toată lumea le clasează ca fiind indescifrabile. Prefera fast food. Eram responsabil cu gătitul, ea salva vieți, nu cratițe. Asudase prin școli, nu prin bucătării. Era mai ocupată decât Stația de Salvare. Am rămas cu o uimire prinsă de sprâncene, credeam că medicii (ei care le știu pe toate cele bune, restul fiind în stadiul de cercetare) nici nu se ating de așa ceva, nu ne recomandă ei, zilnic, hrană sănătoasă, proaspăt gătită, fără adaosuri, pe negustate, de sare și piper?

Pare complicat dar era și o binecuvântare, habar nu avea ce ducea la gură. Era prinsă între coperțile îmbrăcate în piele de căprioară ale potentului limbaj academic, ignorând naiv cartea de bucate pe care i-o făcusem cadou. Se încărca spiritual, eu caloric. Fericirea ne-ar fi fost vioaie și s-ar fi putut declara de-a dreptul sănătoasă, căci toți ducem cu noi secretul propriilor rugi, dacă nu ar fi lovit-o brusc și irevocabil gripa oculară. A început să mă vadă, înainte concubinam cu ochii închiși. Ne sărutam, și ne tot sărutam, și totul era perfect.

Dar …

– Ți-au ieșit niște pete pe față, sigur sunt de la ficat!

Nu puteam să-i spun că probabil ‘mă molipsisem’ de la fondul ei de ten, până la urmă sunt un gentleman!

– Îți fac o programare, mâine, să te vezi cu Anastasia.

– Nu ai putea să-mi iei tu sânge? Știi că urăsc acele …

– Anastasia are mâini fine, ca de pianistă, nici n-ai să simți diferența! Am niște cazuri foarte complicate pe moment, crede-mă, Anastasia sau Amalia, oricare dintre ele o fi de serviciu, va avea grijă de tine ca de propriul odor. Te iubesc, știi, nu-i așa?

După petele de la ficat au urmat câteva coșuri de vărsat de vânt (a fugit la maică-sa, că nu avea timp de epidemii), un tremur de pleoape, o luxație pe care a acuzat-o de oase rupte, trăiam un coșmar … Am renunțat, eram atât de bolnav încât aș fi speriat toate spitalele. Cel puțin pe cele de bun simț, cu investiții private …

Am încercat s-o tratez, la rândul meu, ca pe niște gogoșele glazurate sau măcar o porție de ștrudel, dar își pierdea interesul după antreul de borș de ștevie. Ca să nu mi se urce ipohondria la cap am schimbat tactica.

– Îți ard obrajii, ai febră?

Înainte de a-mi palpa gândurile, am sărit, ca ars, din pat, am apucat o coală de hârtie și un pix și am așteptat.

– Ce faci, ai înnebunit?

– Scriu rețeta, ca să salvăm timp.

– Nu e nevoie s-o scrii, prostuțule, e ușor de ținut minte!

– În ultima vreme cam uit, mă tem să nu fi pus ochii pe mine vreun Alzheimer …

Problema cu doctorițele e că văd, fără nicio surpriză, boala din tine. Ca la radiografie. Cât timp am așteptat tratamentul m-am uitat să văd ce mai neglijasem și prin frigider. Cu atât am rămas. Acum mă văd cu o instructoare de fitness, dar mă obsedează o premoniție, cum că adevărata dragoste a bătrâneților mele ar fi o doamnă chirurg plastic. Foarte articulată și generoasă. Am auzit că detectează instantaneu centimetrii în plus …

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.