Umbră de om bun

(Image from tattooforaweek.com)

Am întâlnit odată un om bun. Închisesem ușa unei tristeți inacceptabile și pluteam, confuz, pe canalele venețiene ale zilelor pierdute de sens. Gondolele orelor cu gând de amiciție știau deja pe de rost drumul până la economia de piață. Congelatorul mă întreabă mereu despre cele mai năzdrăvane arome de verișoare înghețate. Urăsc menta, urăsc rece și răcoros în aceeași pronunție, le provoacă crampe fluturașilor de stomac. Am ales vanilie, cu sos caramel și biscuiți de casă sfărâmați și frecați pe spate cu miez de nucă. Restul cumpărăturilor le-am înecat în ciocolată. Se făcuse târziu și nevoile tuturor de afecțiune creșteau simțitor. Casierițele aruncau priviri deșelate mulțimii ce devora ultimul strigăt al zilei de lucru. Așteptam, pas cu pas, pași revoltați pe alți pași, să-mi vină rândul. Când m-a prins de braț am crezut că-mi reamintea să-mi plătesc factura de la Electrica. Îmi imprimase, din vârful degetelor, un șoc de aducere cu picioarele pe pământ. Din coada ochiului l-am văzut dând un pas înapoi, alb ca varul. Ne-am privit până peste program, sau așa am crezut, uimitor cât de relativă e eternitatea! Ținea în mână o cutie de bomboane de ciocolată, pe care o privea cu disperare, uitând de secunde.

– E expirată?

– Respir greu, dar vă asigur că sunt complet sănătos.

– Cutia de ciocolată, e expirată? O priviți de parcă mușcă.

– Aaaa, cutia! V-a căzut din coș, încercam să vă atenționez.

Nu cunoșteam astfel de atenționări care să-și găsească singure drumul până la inimă, mai aveam mult de învățat.

După alte două săptămâni congelatorului i s-a făcut rău de la atâta înghețată. Fără listă de cumpărături, m-am oprit în cafeneaua centrului comercial. Mă așteptau niște prăjituri cu cremă de ciocolată, tartele cu fructe fluierau după cele cu abonament la sala de fitness. Nici cu negresele mele nu-mi era rușine, erau lipsite de calorii, coloranți, arome artificiale, zahăr și gust. Parcă mâncam plastic. Dezamăgită încă o dată, am oftat admirând inocența rafturilor cu iaurturi și sucuri naturale, meritam o siluetă de invidiat, dar soarta mă trădase. Era acolo, mai înspre laptele prins și caimacul de smântână. Înalt, elegant, frumos … alături de minunata lui soție și doi copii deja adolescenți. Cel puțin douăzeci de ani împreună, fericiți, am apucat să-mi spun. Am cerut prăjitura la pachet și m-am întors la canapeaua mea înțelegătoare, amatoare de material filmografic cu investiții din industria spălătoriilor de retină.

Povestea nu s-a dat însă plecată, ci a continuat să-mi bată la ușă și să mă invite la bibliotecă. Nici nu era nevoie să ne atingem, scuzele de electricitate se băteau cap în cap. Străluceau, scânteind. Am căzut de acord să încercăm, pompieristic, o invitație la cafea. Prietenii nu au nevoie de confirmări, poate doar atât ne era dat. Era mai confortabil de crezut că ne înșelasem. Mi-a povestit despre nazurile vârstei prematurei tinereți, despre bucuria de a-și fi ales o soție, eu nu aveam nimic de spus despre divorț. A fost mai ușor să ne împărtășim păreri din neajunsuri politice și criza de economie. Apoi întâlnirile noastre au devenit o rutină a fericirii. Poate că alții și-ar fi dorit mai mult, dar noi ne făcuserăm deja planuri de viitor. Iubirea ni se încurcă mereu printre picioare, sau mai degrabă pisiceala ei.

Îmi căutam o rochie de vacanță când i-am descoperit chioșculețul, amestecat printre cabinele de probă. O vrăjitoare, așa o botezase ecusonul, angajată special pentru sezonul îndrăgostirilor. Pe măsuța ovală, acoperită cu un soi de șal bleumarin, din mătase, aștepta cuminte un pachet de cărți de tarot, un glob de sticlă alburie și o cutie de bomboane de ciocolată. M-am odihnit un pic pe scaun. Eram gata.

– Cum fac să scap de o iubire imposibilă?

– Vrei un sfat sau o vrajă?

– O vrajă, sfaturi îmi dau și singură.

– Te duci direct și fără să gândești înspre primul bărbat care îți iese în cale, dăm un pic de lucru și ispitei, și-i spui că îl iubești. E sezonul îndrăgostirilor, nu ai trebuință de nimic altceva!

Am dat nas în nas cu el la ieșirea de la raionul de încălțăminte.

– Te iubesc!

– Ești nebună, cucoană? Dacă nu te ții de geantă chem oamenii de ordine, poliția și spitalul de nebuni! Sper că nu ai de gând să treci pe clișeul că ne-am cunoaște de undeva!

Am dispărut fără să fie nevoie de magie.

A doua zi nici nu am apucat să fac ochi când soneria a început să se dea cu capul de pereți. Era nebunul. Scuze, eu eram de fapt nebuna …

– E adevărat ce mi-ai spus aseară?

– Cum m-ai găsit?

– Ți-a căzut o carte de vizită din buzunar.

Fusese mai mult norocul lui, făcea colecție de cărți de vizită. Ieșirea mea, de Cenușărească, mă lăsase cu târlicii în mână. Măcar apucasem să cunosc un om bun …

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.