Pe-o muchie de sihăstrie

(Pinterest)



Odată, pe când Timpul își vindea copiii la iarmaroc, m-am întâlnit cu Muntele. Ducea în spate o desagă și întreba în stânga și-n dreapta de nu avea cineva niște iarnă mai ieftină, la vânzare. Câmpurile îl râdeau, decăzut în patima lenevirii, dar bătrânul nu părea să pună la suflet.

Sufletele alergau după primăvară, despovărând vara de rod pentru când le va ajunge toamna din urmă. Toate erau la mare prețuire, numai pe iarnă nu dădea nimeni nici doi bani. Așa că bătrânul își umplu desaga și apoi își văzu de drum. M-am ținut după el, curioasă.

– Da’ ce faci cu atâta iarnă, moșule, o cureți de zăpadă și o revinzi, în câștig, Anului ce vine?

– Nu vând nimic, o păstrez. Am multe guri de hrănit: urși, lupi, păsăret, văgăuni și mă mai caută și oamenii, și nu cer cu împrumut. Am îmbătrânit, nu mai am cu ce hrăni atâta foame, de sete nu mi-i teamă. Cu iarna îi pun la dormit, mai uităm de lume și de toate ale ei. Pământul se învârte fără odihnă și lumea, ca nebuna, fuge să-i țină pasul. Iarna mi-e sortită mie, celorlalți le trage Timpul preșul de sub picioare.

– Poate m-oi primi și pe mine în casa dumitale, să încerc și eu iarna asta ce pare a-ți prinde bine.

– Da’ cum nu, poarta-i deschisă, numai să aveți mare grijă la copii, toată ziua strigă după mâncare.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.