Vise pe roți

(Art by Oleg Tchoubakov)

Am schimbat vreo cinci autobuze, din cauza controlorilor de viață dezordonată. Societatea își făcea de cap pe trotuare, dar încerca să impună modele statice fondului rulant. Lipsa de imaginație era cea mai cumplită epidemie care risca să mărunțească ideea de Pământ. Oamenii copiau, era mult mai ușor. Pentru ca guvernele să nu se simtă dominate de handicap au ridicat-o la rang de lege. Imaginația, pe unde era prinsă, era îmbrăcată cu forța în uniformă. Emblema, o degenerare a numărului de înregimentare, era strivită la vedere, de obicei pe obraz. Cerneala era absorbită flămând de pielea nepregătită, netăbăcită și se distribuia bucuroasă pe vasele capilare, împrumutând capetelor o frumusețe monstruoasă, de bibelou. Unul dintre neuronii scăpați de sub controlul muzicii patriotice, difuzate ostentativ pe străzi, din difuzoare ascunse cu mișelie printre flori, inventase un antidot emblemei, blocând orice încercare de infiltrare, forțând cerneala să se scurgă pe setea gravitației, pătând uniforma, cu dispreț. Guvernul nu considerase procedeul a fi vreo invenție, termenului îi fusese interzis înțelesul, iar neînțelegerile erau trecute discret în curtea mirajelor, a iluziilor de tot felul. Marii vinovați ai epocii erau ochii, urechile, nasul și febra mâinilor. Existau și erau promovate agresiv de televiziune mâinile reci, înmănușate, campioane ale violenței albe, considerată benefică pentru asteniile societății.

Autobuzele pe care le părăseam, de frica ritualurilor, sfârșeau în incendii, la mâna roboților chemați să rectifice anomaliile din trafic. Roboții erau programați să elimine, până la negarea existenței, orice răspândea starea de incertitudine. Regulile clare salvaseră Pământul de la o moarte prin otrăvire nucleară. Aplicarea lor în exces însă, fără o mulare amiabilă pe detaliu, transformase rasa umană într-o extraordinară aberație.

Autobuzele rămăseseră unica formă de sănătate mintală, una care scăpase, pentru o vreme, vizorului obsesiei de subordonare a celor mai intime părți ale vieții. Așezaseră toate scaunele cu spatele la șoferul angajat cu încăpățânare, în pofida automatizării preponderente. Scena mică, din spatele vehiculului, amenajată special ca să îmbie amurgul să mai întârzie pe la geamuri, nu permitea decât monologuri, schimburi de cuvinte de respirație apropiată, încuraja tonul scăzut, șoaptele și tăcerile se legănau, umede, pe aerul cald.

Transa ar fi putut scăpa de sub grija fină de ocolire a legii și era privită cu suspiciune, se prefera starea de visare ușoară, cu ochii deschiși. Teatrul își crea personajele ad-hoc, flămând de impulsurile nebunești ale inimilor, de farsele masochiste ale creierelor. Teatrul strângea viața de pe drumuri și o zidea în interiorul măturat al revoltaților. Autobuzele fugeau de realitate, de o realitate contrafăcută, mutilată, încercând să câștige timp pentru a reinventare și o restaurare ale păcii active, pentru venirea la putere a ideii creatoare, pentru anarhia slăbiciunilor omenești, cele uitate pentru că îndrăzniseră să fie frumoase.

Plimbam, sub acoperirea unei destinații nepopulare, un autobuz inventariat la fier vechi, căutând din colțul ochiului o stație care să fi sacrificat primordialitatea arhitecturală pe altarul unui epilog triumfal, adaptat unui registru neașteptat, încitând confortul la exuberanță lumească.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.