Idilă instabilă

(Image from Pinterest)

Cum îți aștepți marea iubire la aeroport? Făcând abstracție de nerăbdare, dacă e feminină ai face bine să te agăți de niște flori, aeroporturile închid ochii la excentricitățile florăreselor. Eu mă îndrăgostisem de un masculin. Singurul dor care i se măcina la inimioară, în vestul ce promova ciocolata amăruie, era savarina. Îl așteptam cu o cutie îmbrăcată în hârtie lucioasă, legată cu o fundă roșie, generoasă, plină cu savarine. Trei ore mă chinuise flacăra iadului de aragaz și plătisem scump păcatele neîndemânării mele. Altădată aveam încredere în cele de la cofetărie, dar după iarna eliberării noastre toată lumea s-a grăbit să îmbunătățească rețeta. În unele se reinventează alcoolul și e plouat cu nemiluita, altele nu se mai bat în piept cu frișca, s-au inventat prafuri și chimicale pentru absolut orice, pe cele mai multe în locul șăpcuței de jeleu de fructe se îmbrobodește o dulceață de aromă artificială. Măcar se străduiesc să păstreze pesmeții …

Se afișase deja o întârziere de mai bine de o oră, rezistam cu greu tentației de a începe degustarea fără el. Era prima noastră întâlnire, ne cunoscuserăm pe Facebook. Niște nervi mă strângeau de stomac, îmi doream să am puterea de a-mi călca în picioare propriul cuvânt și de a mă întoarce, pe fugă, acasă. Dacă aș fi putut urla, fără a sista zborurile următoarelor două ore, aș fi făcut-o, foști centri nervoși cereau o decolare ca o eliberare. Nu a mai fost nevoie, toată agitația a fost înlocuită de cazna unor instrumente cu coarde. Unii căraseră după ei și instrumente de percuție. Și un trombon. Filarmonica ne făcea cunoștință cu George Enescu. În tinerețile mele obișnuiam să hărțuim cultura, o alergam de-i mergeau fulgii, de când s-a inventat internetul nu mai e nevoie să facem vizite la bibliotecă, cultura ne aleargă pe noi. Pe aeroporturi, în piața publică, la ghișeele primăriei. Fără nicio legătură, dar s-au sofisticat până și picturile din toaletele publice. Și toată lumea filmează, de parcă și-ar fi cumpărat bilet.

Când s-au mai potolit aplauzele, preludiul fiind o reușită, megafoanele și-au luat curajul între dinți și au anunțat că avionul pe care îl așteptam cu atâta drag dispăruse. De două ore. La început crezuseră că era farsa unei pene de curent grăbite, apoi s-au încumetat în a atribui simțul umorului și piloților, iar mai apoi s-au dat învinși și l-au declarat dispărut. Iubitul meu murise înainte de prima întâlnire, după un an de tatonări … Era clar că le purtam tuturor noroc …

Am plâns pe unul din scaunele de plastic, eliberat de cei ce se grăbiseră să-și administreze moștenirile, până am terminat de mâncat savarinele. Cât mi-a fost rău, de la stomac, m-am gândit numai la el. Fusese singurul bărbat căruia avusesem curajul să-i spun că era ca un suflet pereche, ceilalți mi-ar fi dat peste gură cu celibatul.

După ce s-a anunțat la știri că s-au recuperat rămășițele, am plecat la cumpărături. M-am drapat în mătase și dantelă neagră, mi-am tras voaleta pălăriei de catifea pe un ochi și m-am prezentat, în recunoaștere, la morgă. M-am întors acasă cu niște picioare, o ureche și un mijloc. Ni s-a spus că ochii erau pentru vulturi ceea ce caviarul era pentru mesele noastre de revelion. Ghinionul nu plecase încă spre altă delegație așa că mai târziu m-au sunat de la spital, după ce plătisem deja un avans pentru incinerare și serviciile de înhumare. Era în comă. A trebuit să cedez rămășițele alocate anterior unei alte familii, una aflată în căutarea unui fetiș.

Aproape că mă mutasem la spital, o asistentă îmi spusese că unii se trezesc când le vorbești ținându-i de mână. O singură oră am îndrăznit să-mi iau liber, mi se învechise parfumul și începuse să pută, când s-a trezit. A întrebat de mine și până să realizeze tot personalul spitalului că nu eram nevasta lui s-a reîntors la cele pregătitoare pentru cele veșnice. I-am povestit tot ce nu apucasem în schimburile de intimități din relația de la distanță, ba i-am povestit și câteva din secretele vecinilor și chiar și despre scheletele din dulapurile părintești … și tot nu s-a arătat odihnit. Pentru că sumele deja cheltuite cu spitalizarea nu afectaseră foarte tare bugetul Ministerului Sănătății, puțini își înnodaseră degetele de funia vieții, mi s-a oferit celălalt pat din rezervă și au mutat jumătate din biblioteca spitalului pe pervaz, în caz că loialitatea mă lăsa fără inspirație. S-a mai trezit de două ori în timp ce dormeam, dar nu m-au putut trezi nici cu palme. Administratorul vegan al spitalului mă alerga pe culoare ca să-l declar dus și să salvăm astfel ceva oxigen pentru cei care mai erau în stare să-și semneze cererea. Îl iubeam deja peste măsură. Nu-mi ieșea din cuvânt.

***

– Ce fel de agenție de turism e asta, am refuzat deja de câteva ori propunerea curentă de destinație? Sunt sigur că trebuia să ajung pe undeva pentru luna de miere, dar cu siguranță nu aici!

– Avem miere!

– Aveți? Și, mă rog, cine mai are, în era globalizării sentimentale, porți de fier forjat asortate cu penaj alb, scămoșat?

– Raiul, prietene.

– Raiul? Să fiu al dracului dacă …

– Sunt sigur că am auzit perfect și pot să reproduc: „Mai bine mor decât să mă însor!”

– Nu era vorba despre mine! Bine, bine, recunosc, vindeam pielea de pe ursul carpatin … doar că aici nu aveți păduri!

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.