Calitatea de prost

(Photo from
teenlove-funnystory.blogspot.com )

Toată viața mi-am văzut de treaba mea. Și de lungul nasului. Rolul meu în societate nu încerca însă aceeași stare de discreție, a venit pe lume, cu surle și trâmbițe, pe când îmi distrăgea atenția un tip matur, regele capetelor pătrate, un anume domn Pitagora. Ne pregăteam pentru ora de educație fizică, schimbându-ne de uniformă, cu de-a rândul, în sala de clasă. 5 minute alocate fiecărei grupe de combinări cromozomiale. Ținuta obligatorie includea teniși, o monstruozitate pentru picioare cu simțul umorului, șort și tricou alb pentru băieți, același gen de tricou și chiloți negri pentru fete. Da, chiloți, chiloți în adevăratul sens al cuvântului, bumbac 100%. Aceeași croială ca a fraților lor albi, declarați mândrie națională. Cine se încrede în bârfele istorice care susțin că elita comunistă ducea lipsă de esteți se înșeală! Chiloții erau adevărații vinovați ai regimului, sabotându-i reputația. După câteva spălări se lăbărțau zâmbăreți și lipsiți de inventarea mult mai târzie a elastanului nu-și mai reveneau la grimasa de normalitate. Mai umblau și decolorați … Răzvan, colegul meu de bancă, de statură intrată și ea la spălat, drept pentru care până și învățătoarea îl striga Răzvănel, a remarcat imediat diferența dintre șort și chiloți. Ca înălțime era cel mai aproape de adevăr. Pentru că toate cărțile păreau gigantice în comparație cu mânuțele lui mici, nici din povestea cu hainele împăratului n-a înțeles mare lucru. Sau cine știe, poate a tras concluzia greșită. Cert este că imediat ce a dat ochii cu noi, pe terenul de sport, a început să urle până ce obrajii au început să i se joace de-a pieile roșii:

– Fetele poartă chiloți! Numai chiloți!

M-am uitat la el așa cum o făceam când copia la lucrarea de la biologie, habar nu avea câte picioare avea o oaie, la viața lui văzuse numai găini. N-a ajutat la nimic, exuberanța îl dovedise.

– Răzvan, ești un prost!

Atât mi-a venit să zic.

Am crescut ca maiaua, blând, sub privirile iscoditoare ale bunică-mii. Nimeni din familia noastră nu folosea cuvântul ‘prost’ decât dacă avea un motiv al dracului de bun. Am radiografiat imediat situația, era albastră și era mai bine să nu ajungă la urechile lui mam’ mare!

– Iartă-mă, Răzvan, nu am intenționat să sune așa, ești un tip isteț dar acum te porți de-a dreptul prostește!

– Ești nebună, m-ai făcut prost!!!

– Am greșit, m-ai enervat și nu prea am avut timp să gândesc.

Nici nu a mai stat să asculte ce aveam de spus, profesorul deja fluierase alinierea în dispozitivul de salut.

De a doua zi Răzvan a devenit noul star al școlii, bătând la popularitate titlul de Miss. Și pe cel de căpitan al echipei de handbal. Situația era dramatică, se apropia campionatul școlilor primare, faza pe județ și echipa avea nevoie de susținere.

– Fă-mă prost!

Eram în pauza mare, în curtea ticsită a școlii.

– Urlă ca să audă toată lumea!

– Nu pot, pe bune, chiar dacă îmi faci rost de un motiv, dacă află bunică-mea nu mai pup lecții de înot!

– Dacă nu mă faci prost, aici și acum, o să pierdem probabil titlul și atunci am să dau, public, vina pe tine! Vrei sau nu vrei să fii prietena mea? Măcar o etapă!

Toate eram un pic îndrăgostite de el, era frumos, bine conturat și vesel. Părea cuminte, așa că aveam un argument destul de bun pentru judecata bunică-mii, dacă se deschidea cumva subiectul la ședința cu părinții părinților.

– Ești un prost! am urlat de mi s-au dat cap în cap amigdalele.

Inutil să mai menționez că echipa școlii noastră a câștigat locul întâi și medaliile suflate cu aur, iar eu am devenit talismanul tuturor nenorocirilor.

Oricine avea o problemă, cât de mică, mă aborda, de obicei la înghesuială, cerându-mi să decretez în gura mare că fusese atins/atinsă de sfânta prostie.

Pe măsură ce am înaintat în viață cererile de epitet au bătut record după record. La pas de progresie geometrică. Eram înconjurată de proști … și totuși se mai găseau imberbi.

De fiecare dată când crezusem că eram chemată la ordin pentru a fi concediată, părăsită, arestată, era de ajuns să mă folosesc, cu martori, de cuvântul magic și lumea era a mea. Puteam să-mi văd în continuare de treabă.

S-a întâmplat să iau masa la unul din restaurantele la modă ale Bucureștilor, unul ocolit de mirosul de cantină socialistă, când am fost abordată de o echipă de ochi albaștri, chiar înainte de desert.

– Președintele vă invită să luați parte la dineul organizat în cinstea ambasadorului Uniunii Sovietice. În seara asta, la Casa Poporului.

Și președintele voia să-i fie recunoscută calitatea de prost. S-a toastat cu șampanie adevărată, vinul spumos era pentru rafturi.

Mă pregăteam să dispar înainte de a se trezi vreun deștept cu definiția trădării naționale pe buze, când a sunat telefonul. De la pupitrul Congresului Extraordinar al Organizației Națiunilor Unite mi se cerea o binecuvântare colectivă, translatorii erau deja pregătiți.

Morala: Toți suntem proști, diferența e că unii se cred deștepți.

(Photo from bestfunnies.com)
Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.