Orașul și-a luat numele de familie,
a comasat toate sufletele
între coperțile unui registru cu memorie inadecvată
și m-a lăsat să-i aștept canicula,
într-o uitare extravilană.
Cu câteva luni înainte
își scosese încăpățânarea la licitație,
refuzasem să-i acomodez taxele oficiale
pe naivitatea mea financiară.
Nu s-au găsit samariteni,
nici învoieli pentru renunțarea dreptului la parcare.
Dezamăgit, a împachetat și a plecat
la mama orașelor în pragul divorțului.
Mi-a plecat orașul,
eram gata să plâng
dar lacrimile din piele de crocodil
m-ar fi împiedicat să văd aceeași creatură
de care mă mai despărțisem de câteva ori,
înainte de a mă travesti în prețiozități urbane,
făcându-mi,
la fel de interesată,
cu ochiul.
Păcatul meu era să dau mereu
atriul, în chirie, unor fiori fierbinți, de mahala.
