Cabinetul veștilor proaste

(Picture from thisgirlscity.com)

La cabinetul veștilor proaste e veșnic coadă. Întârzierile sunt peste norma națională și le rivalizează pe cele de la CFR. Decalajul e afișat pe panoul electronic din sala de așteptare, asortat cu scuze umile și uzatul apel la înțelegere. Cei mai mulți dintre pacienți sunt bătrâni, de aceea poate nici nu se aud vociferări, timpul lor e molcom și dureros de tăcut. Cei tineri sunt priviți cu milă și cu neîncredere lăcrămoasă. Vorbele sunt puține, nemâncate, împinse afară de o răgușeală cu atitudine de penitenciar. Însoțitorii le au pe limbă, dar le ascund în sorbitura de cafea, cu rușine. Automatul de cafea și frigiderul cu băuturi răcoritoare atrag atenția disperată să se arunce pe geam afară. Scaunele sunt tapițate generos, personalul calcă pe vârfuri, zâmbetele scapă din cuști și nu se mai descotorosesc de libertate. Zâmbetele sunt frumoase. La fel și tablourile de pe pereți, doar că cele din urmă sunt prinse, mână în mână, cu recomandări pentru o viață sănătoasă. Sănătatea lipsește cu desăvârșire, fiecare pacient e hrănit doar cu firimituri. Unele mucegăiesc așteptând să ni se facă foame.

Se făcuse târziu. Veștile proaste sunt date împiedicat, ocolind abordarea directă, căci doctorii nu ar face niciodată carieră în diplomație. Timpul lor e feliat crud și nici firea nu le mai e demult 100% compasiune și dăruire, ca noi toți, mai au și alte treburi. Ultimii rămași să țină de urât frigiderului, căci alte muște care să bâzâie nu se găsiseră, eram eu și un cuplu de bătrâni purtând pe umeri aceeași viață. Probabil că se cunoșteau încă din adolescență și se iubeau tot de atunci. Oamenii care știu să iubească nu ar trebui să se îmbolnăvească niciodată, e cea mai teribilă inechitate!

Așteptării nu-i place filosofia moralistă așa că îl tot scotea pe doctor afară din cabinet. Într-un final se hotărâse să discute și cu mine, despre rezultatelor ultimelor scanări.

– Nu e ceea ce am crezut. Nu încă. Ți-am aranjat alte programări peste câteva luni, prefer să te țin sub observație.

– Vești bune! Azi îmi pot permite să fiu fericită, de ce însă simt că urmează un ‘dar’ … în ultimii ani mă tot lovesc de acest ‘dar’. O fi vreo nouă formulă de blestem, o magie mai neagră decât crema de ghete, mai ieftină decât vacsul realității …

A oftat. Dincolo de plămâni.

– Aș fi vrut să te pot contrazice … dar e adevărat, am găsit alte motive de îngrijorare, va trebui să vizitezi și alte departamente.

– Sunt bine, doctore, zău, de când tot primesc vești proaste m-am obișnuit să le supraviețuiesc.

– Te-aș invita la o cafea, dar e împotriva regulamentului de ordine interioară …

– Doctore, nu beau cafea, la recomandarea dumitale! M-ai forțat să renunț de acum 5 ani!

– Hahaha.

– Am auzit că și dumneata te-ai lăsat de fumat, scanările astea sunt mai eficiente decât sperietorile de ciori!

– Ai grijă de tine …

– Și dumneata, doctore, dintre noi doi ești singurul care poate semna și parafa rețete …

– Hahaha. Fără la revedere, atunci!

– Fără la revedere!

Am ieșit grăbind un alt fel de zâmbet. Nimeni nu mi l-ar fi putut lua de pe față, nici cu cuțitul! Mi-aș fi aprins o țigară, dar mi se interzisese și acel privilegiu. Ca să mă răzbun, am dat niște bani frigiderului, în schimbul unei sticle cu ceai la rece. O mișcare foarte înțeleaptă, care a cules imediat aplauze de la nivelul rinichilor. A fost nevoie să vizitez toaleta de serviciu.

Mă spălam pe mâini când ușa s-a dat, supărată, la o parte. Bătrânica izbucnise deja în plâns. M-am repezit s-o iau în brațe, dar privirea plecată, scrutând un abrupt al nimănui, m-a oprit. Nu voia să fie văzută. Era una dintre supraviețuitoarele unei generații care trecuse prin războaie, reconstruise din moloz și rămăsese cu mândria intactă. Deranjam …

M-am grăbit să ies pe ușă afară. Era ziua ieșirilor pe jumătate justificate.

Bătrânul o aștepta în picioare, neclintit, cu ochii uitați pe graba zilei de pe trotuare. Elegant, aducându-mi aminte de veșnicia lui Cary Grant, stătea acolo frumos ca un copac înflorit, neîndrăznind să se lase cu totul pe mâna veștilor proaste.

– V-aș cere în căsătorie dar bănuiesc că o altă doamnă, cu mult mai deșteaptă și mai frumoasă, v-a adjudecat deja.

– Nu am avut niciodată nimic împotriva bigamiei, dacă pârâții sunt de acord …

Am râs, am vorbit despre niște filme care cunoscuseră doar alb și negru și erau încă reticente la culoare, despre cărți despre care cu greu ne mai aduceam aminte, am vorbit până ea și-a făcut curaj să-l ducă acasă. Am oprit totuși, puțin, la o cafenea din apropiere. Ne-am ascultat, liniștiți, ca niște oameni care nu aveau să se mai revadă vreodată.

Mi-am luat propriul drum în brațe, dar n-am uitat să-mi cumpăr un tort.

Dă-le-n spanac de cure de sănătate, aveam poftă de viață, viață grea, adevărată!

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.