Sărmani de lume

(Image from flickr.com)

Nu erau cozi, erau convoaie de deținuți ce visau să evadeze din realitate. Cantinele săracilor sunt și o soluție și o umilință impusă de evoluția rasei umane, dar nicidecum o neputință. Doar nepăsare. Nepăsarea tuturor. Și a sistemului, și a victimelor.

Se aliniaseră în fața blidelor aburinde, urându-și foamea care-i aducea zilnic unii pe sub ochii celorlalți, de parcă nu le era de ajuns mizeria personală, trebuiau s-o mai vadă reflectată și pe alții. Săracii nu se bucură de sărăcia vecinului, săracii străzilor nu mai țin minte decât senzațiile de frig și de foame. Omenescul din ei se scurge pe asfalt, fără urmă, o crimă perfectă! În aparență am evoluat, dar ne pierdem puțin câte puțin și ne vom întoarce probabil, mai betegi și cu rana domesticită, în animalic. Unii capitulând, alții deliberat.

Îmi aduceau aminte de soldații necârpiți ai războaielor care au ciuruit enciclopediile. În locul tingirilor de aluminiu și al gamelelor cu toartă de sârmă îi văzusem strângând la piept pungi cu tacâmuri de unică folosință. După o vreme, o autoritate cu piciorul pe pragul electoral le-a înlocuit cu porțelan și inox, ridicarea plasticului și volumul gunoiului ajunseseră să coste mai mult decât mâncarea gătită. Plasticul nici măcar nu se mai putea întoarce la topit, avea reciclarea trecută deja în CV. Săracii se purtau cu grijă, teama de furt și mișcări șleampăte a bucătarilor fusese nefondată. Săracii prețuiesc pentru că nu prea mai au ce. Înafară de viața goală-goluță. Sărăcia ne privește cu ochi de boală. Ne temem de molipsire, de deochi, chiar și după ce-i sărim în ajutor. Ne dezinfectăm și mâinile, și gândurile.

Lupta pentru salvarea mediului înconjurător a pus un pic umărul și la salvarea omului. Restaurantele nu mai aruncă resturile de mâncare la tomberon, nici supermarketurile, ci le oferă celor cu puține speranțe. Și acelea mânjite de moarte.

Într-o seară, după corvoada lunară a mersului la cumpărături, m-am nimerit prin apropierea unui specialist al poftelor de moment, regele sendvișurilor sănătoase. Cu jumătate de oră înainte de închidere se decretase golirea galantarelor în folosul flămânzilor fără acoperiș. Se făcuse deja coadă la ușă, dar oamenii așteptau în liniște. Mi se părea că erau destul de bine îmbrăcați, dar mă gândisem că se nimerise să fie și perioada de donații din stocul soldurilor. Am lăsat scepticismul în urmă și m-am îndreptat spre parcarea din spatele clădirii, unde mă aștepta taxi-ul pe care apucasem să-l chem în ajutor. Mărturisesem dispeceratului că eram sub asediul sacoșelor și aproape că pierdusem lupta așa că nu m-am mirat când am văzut că îmi trimiseseră un microbuz. Mare mi-a fost însă mirarea când am dat cu ochii de familiile tinere, vesele, ținând copii de mână, coborând din mașini personale și îndreptându-se, cu pas vioi, spre promisiunea de cină fără efort. Își împărtășeau netulburați preferințele, salivând, cu pofta deja pe ghimpi. Nu veniseră să ridice hrană pentru niciun bunic uitat pe drumuri …

Uneori nu-mi mai suport nici măcar gândurile și mi-e rușine cu mine și cu semenii mei.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.