Așteptare mută

(Photo from http://www.memorandum.com)

Venea în fiecare zi. Săptămâna se învățase cu ea, amândouă erau în permanență divizibile cu 7. O femeie frumoasă. Poate un pic prea elegantă pentru o simplă plimbare prin parc. La început copiase ținuta dreaptă, înțepenită, a băncii, dar cu timpul s-a relaxat, la fel ca pielea fină din jurul ochilor. Nu citea, nu intra în vorbă cu nimeni, nu asculta muzică la căști. Privea. Își alesese, anumit, o bancă cu vedere de jur-împrejur, putând scruta în voie granițele de întâlnire cu restul orașului. Căuta din priviri. Chiar și după atâția ani nimeni nu știa pe cine sau ce. Bărbați de toate felurile o urmăriseră, unii mai îndrăzneți se așezaseră pe aceeași bancă încercând o ajungere la armistițiu, pentru un pic de companie. Îi privea orb, fără să-i știe. Niciunul nu-i intra în voie. Bărbați tineri, bărbați frumoși, bărbați eleganți, bărbați bogați. Nici măcar nu întorcea capul. Avocați de la birourile de peste drum luaseră obiceiul de a-și petrece pauzele de masă în aer liber, mulțumiți cu un simplu sendviș. Bancherii din împrejurimi le urmaseră exemplul. Parcul se umpluse de bărbați, care mai de care mai îndrăgostiți, și totuși femeia nu părea să aibă idee că împărțeau nu numai același parc, dar și aceeași planetă! Nimeni nu-i știa povestea, nimeni nu-i auzise glasul.

Față în față cu banca pe care se oprea și pe care nici mamele cu grija gânguritului din cărucioare nu îndrăzneau s-o întineze se înălța clădirea Primăriei. Din biroul lui de la primul etaj, primarul ajunsese să-și întârzie cu o oră plecarea acasă doar pentru a o putea privi în voie. Când bârfele despre existența femeii îi ajunseseră la urechi făcuse primul lucru pe care l-ar fi făcut orice angajat plătit de la bugetul de stat pentru a munci în folosul comunității: interzisese orice pierdere de vreme pe la ferestre, amenințând cu perdele groase, opace. Încetul cu încetul însă povestea i s-a prelins în vene. Era văduv. De un an de zile. Uneori se visa căsătorit cu femeia din parc. Nu îndrăznise să-și cumpere un binoclu, nu îndrăznise nici măcar să intre în parc, nici chiar în drum spre casă, el mai lipsea din văzul tuturor! Ceva în legătură cu ea îi zgândărise o amintire foarte veche. O fată slăbuță, din primul an de facultate. Părinți ambasadori. La sfârșitul sesiunii de vară îi urmase în necazurile unuia din statele sud-americane. Se îndrăgostise de ea dar nu avusese curajul să se apropie. Fusese un băiat sărac, fiul unui căruțaș din unul din satele fără pământ de lucrat ale Moldovei. Până și grădinile plângeau de foame, lutul galben nu lega prietenii nici măcar cu porumbul. Ea era delicată, bine îmbrăcată, perfect educată. Nu avusese parte de timp să sufere, o cunoscuse aproape imediat pe Emilia. Harnică, cuminte, înveselise zilele lui pline de povară. N-au apucat să crească copii, Emilia a plecat când în sfârșit își pusese la punct propriul cabinet medical, devenind una dintre cele mai căutate oncologiste din regiune. Ce ironie ca tocmai ei să-i pună cancerul palmele pe ochi … Încă îi era greu fără ea, durerea îi era adevăratul partener de viață.

Femeia se uită în jur pentru ultima oară, era hotărâtă să spună adio. El nu mai avea să treacă pe acolo. Probabil se mutase într-un alt oraș sau poate într-o altă țară. Tocmai când ea se întorsese acasă, ce soartă cumplită! Sau poate murise … Oh, nu! Nu avea de gând să accepte așa ceva, era mai ușor să-l știe viu și fericit pe oriunde altundeva, cine știe poate totuși avea să-l mai vadă o dată, peste zece ani, poate peste douăzeci, odată … Venea în parc pentru că acolo îl văzuse la întoarcerea din America de Sud. Grăbit, zâmbind, ducând o servietă spre casă. Voise să-l strige dar cuvintele nu-și doriseră să se nască. Mai bine. O femeie de o frumusețe stranie, un pic obosită, îl aștepta pe una dintre alei. Au plecat la braț, furând săruturi liniștii gata de înserare.

Două zile a zăcut închisă în casă, dar apoi s-a întors să-l caute. Era păcatul ei, îl visase până atunci, avea să-l viseze toată viața … era una din acele persoane îngenuncheate de obsesie. Era obsesia un alt fel de iubire sau poate iubirea era, la miez, o simplă obsesie? Ce avea să facă cu toate zilele și nopțile care îi mai rămăseseră? Avea să privească speranța murind, înecându-se cu propria vomă.

– Emilia?!

Începu să plângă. O strângea în brațe, era cea mai fericită zi din viața ei! Oare visa?

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.