Fleacuri

(Image from mundodastribos.com)

– Plec!

– Unde pleci, măi omule, e miezul nopții?

– Nu-i nevoie să te prefaci că-ți pasă!

– Nu e cazul să pleci, am câștigat pe merit, fără să trișez.

– Vezi! Vezi! Deja sugerezi că eu aș trișa!

– Ai vrea tu dar ești atât de grăbit să pui mâna pe bani încât îți strălucesc ochii precum Steaua polară!

Dragul de el pierduse toți banii la poker …

Avusesem chef de un răsfăț cu unul din filmele acelea vechi și parfumate precum vinul, dar gândul lui prefigurase plictiseală, scoțându-l din minți. A insistat să jucăm cărți. Norocul lui însă avusese și el chef de somn, după o zi obositoare, de salariu, așa că l-a lăsat baltă, baltă fără pești, înotătoarele preferând povești de tigaie.

Cât am stat așa, pe gânduri, situația s-a precipitat. Am auzit ușa trântindu-se și un ultim ,,Plec!” aruncat pe preș, disperând liniștea de pe casa scării.

Nici nu am apucat să termin de spălat paharele și să mă obișnuiesc doar cu mine însămi că am auzit bătăi la ușă. Precis trezise vreun vecin care acum avea chef de reclamații!

Am tras un capoțel pe mine, decisă să fac pe-a somnoroasa.

– Nu mai plec. E frig ca dracu’ afară! Dacă tot nu-mi trece supărarea, plec de dimineață.

– Cum adică nu mai pleci? Ai zis că pleci, pleci! Ce crezi, că ne jucăm de-a plecatul? Ai vrut să jucăm poker? Poftim, uite ce-a ieșit! Tu nu știi nici să te joci, nici să pierzi, ai rămas la stadiul de alintătură de grădiniță. De data asta însă am de gând să-ți dau o lecție. Atenția la mine, soldat laș și petrecăreț! Voi face o demonstrație despre ceea ce înseamnă cu adevărat o plecare. Începem cu valiza.

Am șters valiza de praf, am deschis apoi ușile șifonierului și am început să triez ținute de drum.

– Ce zici de rochia grena? Se boțește greu și cade frumos pe șolduri. Să iau cu mine și fusta bleu? Ce zici?

Nici nu știu când a trecut timpul, îmi mutasem deja toată atenția pe oglindă! Când mi-am adus aminte să-l caut din priviri adormise deja, extenuat, pe canapea. Nu puteam pleca fără să aflu ce părere avea despre rochia cea nouă, pe care abia ce o cumpărasem, ca să-i fac o surpriză, așa că m-am întins lângă el, l-am luat în brațe și am dat drumul oftatului care mă zgândărise toată seara.

Mai pleacă omul, dar se mai și odihnește …

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.