Ploaia mea și-a ta

(Pinterest)

Stăteam cu ochii pe albastrul tuturor furtișagurilor zilei, pe deasupra gardurilor grădinii. Oceanul se cățărase pe cer, indiferent la smiorcăielile moleculelor de aer. Soarele își peticea rănile cu marginile norilor. Toate tăceau, de parcă le fusese smuls, de la rădăcină, Cuvântul. Niște pui de păianjeni, încă atârnați de ațișoarele cordoanelor ombilicale, mi se lipeau de haine și de piele. Vântul le fusese leagăn, dar acum își luase câmpii, alergând ca nebunul, căutându-și tovarăși de joacă. Muștele mă căutau de suflet, ciupindu-mi trezia și le blestemam fără să mă caut de noimă. Un pescăruș răspândea panică, dar glasul îi era luat de vântul încă nedispus să se întoarcă acasă și ascuns la subsuori. Mugetul tunetului a dat peste cap toate bunele intenții. Câteva fire de lumină și-au dat foc, de supărare.

Ploaia s-a pornit dintr-o dată, grăbită să scape de oboseală și de senzația de balonare.

Știu că ai fi vrut să fii cu mine, să ascultăm clipocitul pulsului pe încheietură, să ne adăpostești, cu averse cu tot, sub streașina inimii tale, să ne sărutăm ca după un prăpăd, să ne trezim iubind murmurele răcorii de după. Pentru tine am strâns în pumn ultima picătură de cer, între noi nu a fost niciodată loc pentru renunțare.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.