Culcuș în verset (1.08.2015)

Image may contain: 1 person
(Pinterest)

Începuse să mă doară capul cumplit și alunecam amețită pe străduțele înguste și întortocheate. Purtam o bluză albă, țărănească. Mai desfăcusem un nasture, la piept, simțeam că mă sufoc. Căsuțele cu ferești întunecate se strângeau în jurul meu și mă perpeleam sub priviri de ochi bătrâni, obosiți, perforându-mi ceafa cu lehamite. Când am descoperit ușa întredeschisă, am pășit imediat înăuntru. Fiori rupți de soare îmi chinuiau trupul, iar gâtlejul mi se încleiase sugrumat. O lumânare își ardea curiozitatea pe un colț de tejghe lucrată în lemn, cu înflorituri mângâiate de fum și de vreme. Bărbatul s-a ridicat sprinten de pe scaunul înalt, răvășind leneș lumina lumânării. Mă speriase mișcarea lui subită, puterile mă părăsiseră, iar ochii lui ageri, adânci, nu se potriveau cu delăsarea dulce a încăperii.
– Un pahar cu apă, vă rog, nu mă simt bine, am bâguit.
M-a luat de mână,m-a așezat pe scaun și a dispărut după niște perdele grele, de catifea verzulie, moșnege și reumatice. Am început să iscodesc întunericul și din tremurul luminii s-au revelat rafturi întregi de cărți, doamne bătrâne cu fața îngălbenită și haine cernite, mototolite. O duioșie fără margini m-a prins de suflet, nici nu știu când m-am ridicat de pe scaun și am început să-mi plimb degetele peste cotorul roșu, murdărit de ani, pe care doar lumina blândă mai găsea scriitura aurită. Coperta devenise lipicioasă și fină si mânată de curiozitate am despărțit-o de raft și am strâns-o în brațe.
– Vă plac cărțile …
Am tresărit speriată, bărbatul se întorsese cu un pahar înalt, încețoșat cu apă rece.
– Îmi cer scuze, n-ar fi trebuit să mă ating de cărți. Sunteți anticar?
Mă înșelaseră mișcările lui hotărâte, bărbatul nu era chiar așa de tânăr, dar zâmbea frumos, iar ochii adânci, păcăliți de gene nu mă lăsau să-mi ascund nedumerirea.
– Adun cărți. Cărți bolnave, plângăcioase, cărți abandonate, prea pretențioase, orfane, neputincioase.
– Sunt frumoase, aici … împreună.
– Sunt frumoase dacă nu le privești cu ochii. V-am adus un pahar cu apă.
– Mulțumesc.
Am luat paharul rece în mâini, mi l-am lipit de piept, într-un gest negândit, copilăresc, apoi am început să beau lacom.
– Doriți o carte?
– Da … nu … m-am bâlbâit. M-am rătăcit pe străzile orașului, niște cerșetori acriți de zdrențe mi-au furat geanta. Nici nu știu pe unde sunt, cu adevărat. Vizitez pentru o vreme o mătușă dinpre tată.
Nici nu știu de ce-i spusesem toate prostiile alea. Îi simțeam privirea alunecând pe tot corpul, pielea mi se îmbrobodise în sudoare și-mi simțeam inima grăbită și furioasă.
– Nu am bani, am spus sec, domolind aerul încăperii.
M-a luat de mână și m-a așezat iar pe scaun.
– Doriți un ceai, să vă reveniți un pic?
– Mulțumesc, un ceai ar face minuni, am mințit. Voiam să-mi mai trag puțin sufletul, înainte de a ieși din răcoarea aceea plăcută în arșița nepăsării de afară.
De data asta am așteptat cuminte pe scaun pâna s-a întors. Ceaiul răsufla greu, aburind o ceșcuță fină, de porțelan. Pe burta ceainicului, din același set, se lăfăiau trei madone goale, înconjurate de îngerași.
– Am un serviciu de ceai identic acasă … de la străbunica mea.
M-a privit îngândurat.
– Sunt ediție limitată. Valorează o mică avere.
– Nu am știut … o ceșcuță s-a pierdut, probabil i s-a diminuat din valoare.
– Încă puteți lua un preț bun …
– Dumneavoastră vreți să vindeți? Sau cumpărați?
– Nu, mi-a răspuns scurt și nu am avut curajul să-l apostrofez că nu-mi răspunsese concret la întrebare. 
S-a apropiat de raft și a scos de acolo cartea pe care o ținusem în mâini. Mi-a întins-o și am luat-o fără ezitare. S-a aplecat înspre mine și pentru o clipă am crezut că avea să mă sărute pe gât. Îi simțeam privirea coborându-mi cămașa pe piept, răsuflarea caldă îmi dădea fiori. Cu o mână tremurândă, am încercat să închid înapoi nasturele care îmi dezvelise sânii până la dantela sutienului.
– Mirosiți frumos. Mi-a luat mâna de la piept și mi-a sărutat frământarea degetelor. Tremuram.
– Puteți veni să citiți din cărți oricând doriți.
– Și noaptea? Nu pot să dorm … Mi-am mușcat limba. Nu știu ce-mi venise. Îi dădeam o impresie greșită, dar pentru prima oara în viața mea simțeam că cineva  mă înțelegea. Și-a lipit palma de marginea temătoare a sutienului și am simțit o durere frântă, lăsată să moară. Am icnit.
– Doare numai puțin. Iau doar o mică parte … ca arvună. A deschis o cutiuță mica, de mahon, încrustată cu fildeș și încuietoare de bronz. A suflat înăuntru și a închis-o cu zgomot.
– Când pierzi o parte din suflet doare puțin, la început … ar trebui să-mi mulțumiți, devenise nesuferit de mare. Era motivul pentru care simțeati că vă sufocați. Vi-l înapoiez când terminați de citit. Nu vă fie teamă …
Pare absurd, dar mă simțeam bine. De-atunci revin în fiecare zi. Citim împreună. În tăcere. Uneori mă privește lung, cu tristețe. Atunci îmi aud coasta de suflet plângând în cutie.


Un gând despre “Culcuș în verset (1.08.2015)

  1. Aș pune si cinci steluțe, pentru că un anticar, exact ca cel din imagine, a făcut multe suflete să iubească, frumosul, arta, cărțile și mai ales pe Eminescu.
    Un articol minunat!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.