Blestem de poftă de mâncare (12.08.2015)

(Image from http://www.thegentlemansjournal.com)

Ne întâlneam privirile pe osteneala fiecărei seri. Mă urmărea cu privirea de la primul pas peste pragul restaurantului până la masa din colț. Îl credeam plictisit sau poate doar amețit un pic de tentația de a-și părăsi propria poveste. Simțisem si eu, în trecut, nevoia de a lua pe cineva sau ceva cu mine. Optam pentru câte un rucsac, iar când urcușul mi se lăsa greu în crampe îl abandonam ignorând epileptica conștiință. Mi-aș fi dorit să găsesc pe cineva care să mă țină de mână, care să fie gata să-mi pună la dispoziție răbdare atât cât să împărțim asfințitul, dar sfârșeam mereu doar cu cu frivolitatea aceea uscățivă, de rucsac.

De câte ori întârziam îl simțeam neliniștit. Uneori, ca să-l pedepsesc pentru că nu încerca strădania de a-mi vorbi, veneam însoțită. La început mă privise dezgustat, reticent și rănit, apoi, mai târziu, pricepându-mi jocul, a început să afișeze zâmbete ispitite de ironie, plănuind, cântărind.

 În seara aceea îmbrăcasem un parfum nou. Îl cumpărasem cu el în gând. Non-relația noastră devenise mai habotnică decât o căsnicie, încercam să-l impresionez înainte de a-și pierde ochii pe la alte mese. Nu avea să dureze prea mult, aveam un fel al meu de a ospăta prematur dorința de divorț. Tata mă certa adesea pentru că nu mă învățam minte să iubesc, îi era teamă că atunci când aveam să-i cad dorinței în capcană avea să-mi sfâșie, cât pentru o rochie, din suflet, letal.

Nu era genul meu. dar din clipa în care mi-au căzut gândurile pe el i-am simțit curiozitatea în decolteu. Îmi vorbea în așteptări și-l auzeam în suflet. Drumul spre infern e o idee prea gălăgios pentru gusturile neinițiaților, în persuasiune domnește tăcerea.

Mă răsfățasem cu somon la grătar și o salată picantă, savurând, aproape erotic, fiecare înghițitură. Eram conștientă că atrăgeam privirile, dar nu știu ce împielițat năzdrăvan se lepădase de strigarea catalogului și mi se legăna, fluierând, pe picior. Îl scoteam din sărite. Chelnerului începuse să-i tremure ușor mâna, paharul de șampanie strănută neelegant pe fața imaculată de masă. Nu comandasem nicio băutură. Cerusem, grăbită, nota de plată. Sub insistența paharului cu rude la palat suferea, strivită de nepăsare, o carte de vizită cu un număr de telefon. Îl prinsesem chinuindu-mi privirea, reflectat în lumina aurie a tinereții de vin. Era al lui. Și dintr-o dată mi s-a făcut teamă. Teamă că aveam să pierd din vedere un cuvânt nepotrivit. Teamă că nu-și dorea să-i fiu pe plac. Teamă că va răni, teamă de răbdarea tenace a iubirilor necălite, teamă că înțelegea, că văzuse prea adânc. Teama de a sta pe loc, disperarea de a fugi. Când am ridicat privirea dispăruse. Ezitarea mea îl făcuse să se răzgândească sau poate lăsase în seama mea detronarea rucsacului.

La ieșirea din restaurant aerul rece mi-a dat fiori. M-a prins de după umeri. Cu o geacă de piele, nici vorbă de rucsac.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.