Ca o dragoste călătoare

(Picture from http://www.flickr.com)

Era pentru prima oară când în sfârșit îmi făcusem curaj să trec de ușa de la intrare și să mă iau la trântă cu casa scării. Simțeam sudoarea crescându-mi din piele și dădeam, ca laptele, în foc. Șireturile mi se dezveleau și se răvășeau fără rușine, iar când mă aplecam să le strâng de gât se apucau cu amândouă mâinile de limba pantofului, implorând iertare. Respiram greu, aerul își proptise stetoscopul de niște frunze de mușcată, lăsată de cine știe ce vecin să se minuneze de la fereastră, în timp ce mie inima mi se urca pe pereți. M-am oprit în fața ușii, descumpănit și rănit în cele mai intime gânduri. Am mângâiat cu degetul mare tăblița pe care-și pusese numele, apoi, încă în transă, mi-am așezat ceremonios fruntea, să se răcorească. Aproape că sărutam lemnul lecuit, închipuindu-mi că era ea, fericită să mă vadă. O vecină a deschis ușa și am sărit ca ars, cu mâna la inimă și vorba tulbure. Întins pe ușă, arătam probabil ca un pervers, m-am întors câutând, flămând, o explicație. Țineam în mână un buchețel aproape leșinat de violete, i le-aș fi oferit dar mă temusem să nu pregătească vreo scatoalcă din aceea gospodărească, venită după un întors vârtos de mămăligă.

-O caut pe domnișoara Petrescu…

-Nu e acasă. A plecat să vadă de îngropăciunea unei mătuși de la țară. Eu am grijă de pisică, sunteți rudă?

-Nu, nu, coleg de serviciu.

Mă privea curios, măsurând minciunile de coți și de picioare. Ochii mici îmi desfăceau creierul în bucățele mici, ca de hârtie, și sufla vânt pizmaș, de frig și de moarte. Am plecat înainte de a leșina, făcând de rușine până și ultimele accese de mândrie masculină ale lumii.

Pentru o vreme nu m-am mai întors, dar nopțile mă scoteau pe ușă afară, atrăgându-mi atenția să nu care cumva să mă întorc fără măcar jumătate de kilogram de realitate. Dar magazinele erau goale, cozile comuniste.

Timp de alte câteva luni am urcat până la ușa apartamentului, privind cu ochi de vițel soneria, până și umbra mă arăta cu degetul. Simțeam ochii vecinei lipiți de vizor; uneori o auzeam bombănind despre bărbați lipsiți de vlagă, născuți în miez de noapte, din coasta mutului. De parcă eu nu știam că mă purtam ca un prost…

Pe ea o auzeam uneori robotind prin bucătărie, alteori răzbea pănă la mine doar televizorul. Mi-o închipuiam goală, înfășurată într-o pătură groasă, roz, lăcrimând la cea de-a  cincizecea reprezentație cu Casablanca. Altădată cuptorul de aragaz o striga cu miros de friptură sau de cornulețe, stârnind în mine crampe fără alt leac. Câteodată parcă mă simțea. Când îi auzeam pașii apropiindu-se de ușă, lăsam jos ce buchet de flori mai apucasem să-i culeg din crângul din vecinătate și fugeam mâncând mai întâi scările de beton și abia mai apoi pământul.

Ajunsesem să locuiesc pe preșul din fața ușii ei. Ca să nu mai dau ochii și cu alți vecini, când auzeam cheile căutând să scape în lume, urcam câte un etaj, ca un copil prins în jocul soneriilor. Soneria devenise o altă obsesie.

Am scos batista și am șters urmele tuturor celor care îndrăzniseră. Scuturat de emoție am apăsat, fără să vreau, butonul rozaliu. A deschis ușa. Brațul aproape că i se frângea sprijinit de un baston de lemn cireșiu. A trecut prin mine și s-a lipit de balustradă, privind cu ochii obosiți mersul lumii în jos.

Plecasem iubind-o.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.