Prea timid pentru un sonet

(Image from http://www.amazon.com)

Laura era cea mai frumoasă babă din oraș. O ținuse Petrarca în puf și sonet, iar bărbatu-său, grijuliu, pe palme. Ai lui bărbatu-său fuseseră bancheri, un nepot reușise să fugă cu ceva bani în Germania, chiar înainte de naționalizare. Un fost amic din anii de școală ai lui tata mare, care lucra la Prefectură, apucase să-i avertizeze de prăpăd. Nepotul ținuse cu bani și pachete toată familia, ai lor aveau cuvânt de onoare. Laura fusese fată de învățător, dar odată măritată își schimbase mersul și ținuta. O femeie frumoasă, de o eleganță de star hollywoodian. Studiase pianul dar delectase doar cunoscuții familiei, pe la sindrofii. Adora perfecțiunea, dacă s-ar fi simțit plină de har nu ar fi ezitat în culise, scena ar fi iubit-o cu voluptate. Rămăsese văduvă de pe la vreo cincizeci de ani, băiatul i se însurase și plecase în străinătate, era singura în stare să se jeluiască pereților casei fără a deranja pacea celor patru dormitoare. Săracă lipită pământului să fi fost, emana o așa distincție și demnitate de spirit încât dorințele i-ar fi fost oricum îndeplinite. Nu așteptase în viața ei pe la uși, până și acum persoane cu treburi importante pentru țară își prezentau respectele însoțite de cadouri dintre cele mai scumpe, doar pentru a se bucura de câteva ore de flecăreală. Cafeaua și gustările rivalizau cu rețetele celor mai scumpe restaurante. Laura împrumuta până și murdăriei clipa ei de poleială. Vânduse o parte din parcelele de pământ moștenite, pe celelalte le făcuse cadou de nuntă unor verișori care îi aminteau de copilărie.

Laura trăia și respira ca o regină, ce naiba căuta el acolo, pe bancă, așteptând-o să treacă? Zi de zi …

Pentru că doctorul îi recomandase mișcare, bătea zilnic drumul până la biserică, să aprindă o lumânare, să-și asculte o rugăciune. Dacă vremea i se dădea drept prietenă, îndrăznea să facă o vizită și la cimitir. Lăsa în urmă un buchet de flori, zâmbete reținute, nu bocea, făcuse demult pace cu amintirile.

El era un pârlit, cu apartament cu două camere, nedecomandate, într-un bloc vopsit să asmută ciorile, urlând a clasă muncitoare. Nevasta îl părăsise pentru un consilier local, om cu viziune. El se pricepea doar la reparații. Toată viața hămălise pe altarul binelui conjugal, resemnat să-i facă pe plac nevesti-sii:

„Vreau și eu stucatură aurie și lustră cu ghirlande de cristal!” „Nu mai e la modă, dragă, trebuie să ne descotorosim de mobila de nuc, vreau tapet cu flori de colț și masă de sticlă!” „Var lavabil, auzi, și să nu mai văd toate drăciile astea prin casă, se poartă simplu, foarte simplu!” Păcat că nevastă-sa n-a fost și ea o simplă, el chiar a iubit-o, deși în suflet a avut ochi doar pentru Laura. Dumnezeu nu iartă atentatele la fericire. Prima dată a zărit-o la un concert simfonic, pe când era încă student, de atunci nu i-a mai trecut. De când auzise că i-a murit bărbatul a început să spere. Ca un prost. El fusese inginer, terminase Calculatoare. Abia după ce și-a luat nevastă-sa catrafusele au început și sistemele binare să fie la modă. Avea pensie frumușică, dar tot un pârlit rămăsese, la cât costa acum o curea de piele prefera să țină de betelia pantalonilor din coate! Ce să vadă o doamnă așa fină la el? O fi fost el odată frumos, cel puțin așa crezuse mamă-sa, dar acum nici părul nu-i mai stătea pe cap, iar de când își lăsase și el un cioc de barbă, să aibă de ce i se ține proteza, toți golanii vecinilor îl salutau cu: „Săru’ mâna, părinte!”. La început o așteptase cu un buchet de trandafiri, un Chanel al grădinilor, comandat babei de la care cumpăra lapte și ouă. Două cucuvele de vreo șaizeci de ani, care o ajutau la curățenie, l-au arătat cu degetul , râzând în gura mare de jena lui, de la una din ferestrele de la etaj. Spurcăciunile văzuseră până și lacrima, de la distanță, le luase Dumnezeu numai cititul. De-atunci venea  numai cu câte un trandafir, luat de la florărie, ca să nu mai bată la ochi. Îl lăsa la cimitir, pe mormântul lui bărbatu-său, măcar ăla să înțeleagă … Deși își făcea mare curaj de acasă, uneori și cu câte o vișinată, nu îndrăznea nici măcar s-o privească în ochi. Până și când o saluta îi tremurau cuvintele!

Într-o zi nu a mai venit. Laura se pregătea să iasă, dar a fugit mai întâi la fereastră, după cum îi era obiceiul, să vadă în ce ape i se mai scălda pretendentul. Oare ce motive mai inventase peste noapte ca să nu se facă de râs? Ajunsese să-l cunoască după cum își frământa mâinile. De câteva ori se gândise să-l abordeze direct, dar nu-i cunoștea diagnosticele și ar fi fost nedrept să-l piardă adjudecat de vreun infarct. Mai ales acum când făcuse și ea pace cu planurile cincinale … Pe banca de peste drum, un cuplu de țigăncușe angajate de Primărie sprijineau o tăcere și fumul de țigară de două cozi de mătură. Nici nu ar fi sesizat dacă și-ar fi luat zborul, ochii i se umpluseră dintr-o dată de lacrimi. Renunțase. Nemernicul! Impostorul! Lașul! Își refăcu machiajul, își prinse de pălărie o voaletă pe care o purtase la nunta unor nepoți de la București și abandonă casei neîmplinirile zilei. Dacă avea să jelească la cimitir, numai morții aveau să-și dea seama. Era în stare să-și înșele și propria conștiință.

  • Laura!

Gâfâind, inginerul îi puse în brațe un buchet de margarete, înfofolit în hârtie de ziar.

Avea piciorul în ghips și fiecare pas îi sfâșia măruntaiele de durere.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.