Șoapte

(Image from http://www.forbes.com)

Clădirea revărsa umbre de milă peste celelalte. O arhitectură stranie, modernizând goticul până la disperare, sucomba în eleganța birourilor de la interior. Lumina se scurgea, ca o lavă, de pe ecranele calculatoarelor, ferestrele priveau neputincioase, așteptând, cu palpitații, ghilotina fiecărei înserări. Prosperitatea zâmbea ospitalier musafirilor, secretarele împrumutau din jovialitate.

Călin privi de jur-împrejurul biroului, supărat pe hârtii ca pe scamele care i se agățau de mâneci la începutul începutului. Clădise totul dintr-o singură idee și fusese îndeajuns de norocos să găsească imediat o piață de desfacere. Lumea calculatoarele sucea mințile nemuririi. Banii veniseră ușor și pentru că avusese parte de ajutor de nădejde, le era recunoscător angajaților și nu se sfia să le mulțumească la rândul lui. O singură problemă îi îngreuna nopțile. Căderea în păcat. Nu a propriei conștiințe, era un familist moderat, fericit, generos. Bărbații se feresc să vorbească despre fericire, crezând că tristețea mormăitoare le conferă o aură de superioară inteligență. Fericirea vine din lucruri puține dar cu picioarele sănătos înfipte în pământ. Grija le-o purta angajaților. Mulți profitau de tehnica din dotare pentru a-și spiona prietenele, nevestele, străinele ademenitoare. Încercase să recomande, cu delicatețe, o abstinență purificatoare. Bărbați și femei de o inteligență cuceritoare trișau în relația cu ei înșiși. Puneau fericirea lui pe seama banilor. În ultimele zile fusese nevoit să renunțe la serviciile celor ce fuseseră deja prinși în mrejele obsesiei. Avea să deschidă primul centru de dezintoxicare de internet, deși rezistența era tânără și în putere. Paradoxal, progresul, tehnica avansată, distrugeau tot ceea ce fusese frumos în oameni. Operațiile estetice se ocupau de restul.

Dăduse anunț în media pentru angajări. Viitori obsedați. Se simțea ca un criminal. Trebuia totuși să facă ceva, să se asigure că toți angajații se simțeau la fel de ținuți sub observație ca și restul populației încă naive. Ușa biroului se deschise încet, parcă împiedicându-se de fiecare moleculă de aer.

-Crina? Au început deja să apară cei programați pentru interviu?

-Domnule…

-Călin! Ce s-a întâmplat? George?

George era băiețelul de opt ani al Crinei, cea mai loială dintre secretare. Se născuse cu un handicap locomotor, tatăl dispăruse, certat cu suferința altora. Monica, nevastă-sa, și câteva ajutoare plătite se ocupau de copil cât Crina era la serviciu. George crescuse printre ai lui.

-Clubul de povești pe care îl frecventăm se închide, din lipsă de fonduri. Mamele m-au rugat să implor, știu că ne-ai ajutat și m-ai ajutat nemăsurat, te rog, iartă-mă, am încercat să mă descurc cu ce am, dar chiriile sunt exorbitante. Poate știi vreo magazie, o putem amenaja noi, ne-ar face plăcere.

– S-a eliberat unul din birourile duble de la parter, vă puteți ocupa de amenajări chiar de mâine. Îți completez o filă CEC.

– Nu e nevoie…

– Ba e nevoie, cât timp se poate nu e nevoie să ne ieftinim la tărâțe, în plus îmi plac poveștile, poate găsești un fotoliu și pentru mine. Cumpără fotolii și canapele, pături, un televizor cu DVD, rafturi și cărți pentru toți pereții. Anunță și ceilalți angajați că își pot aduce copiii.

– Mulțumesc din suflet, mereu îmi promit că n-o să mai cer nimic, ne-ai răsfățat deja ca pe propria familie.

– De data asta cer ceva la schimb. Mă gândesc să-mi impresionez un pic viitorii angajați. Îmi pun căștile la ureche, cum intră câte unul șoptește-mi numele în cască, fără a-l prezenta. Strânge hârtiile de pe birou, să ne jucăm un pic de-a ghici cine vine la interviu?

– Te joci de-a Dumnezeu?

– Un pic, nu vreau să-l supăr.

Au râs împreună pentru un timp, până hârtiile s-au făcut nevăzute. Călin și-a potrivit în ureche minuscula cască Wi-fi, un gadget promovat de firma sa doar în mediile serviciilor militare și de informații.

Rămas singur, Călin a oftat ușurat după care a apăsat butonul care făcea legătura cu secretariatul. Ar fi putut ține loc de gong pe orice scenă. Să înceapă reprezentația!

-Luați loc. Îmi puteți spune ceva despre dumneavoastră, în doar câteva cuvinte? Domnule… Olaru, Virgil Olaru.

Situația s-a repetat pentru fiecare dintre cei intervievați, surprinderea sinceră alimentându-i entuziasmul. Când și ultimul mulțumesc a lăsat în urmă intimitatea de seară a biroului, Călin a părăsit și el încăperea, zâmbind amuzat.

-Crina? Crina?

După câteva minute Crina apăru în ușa băii atașate de birou, lividă, ținându-se strâns de stomac, cu ochii înecați în lacrimi.

-Iartă-mă, Călin, m-am stricat la burtă, îmi pare rău că a trebuit să te las baltă, nu am avut timp să te anunț. Te-ai descurcat de unul singur? Nu am apucat nici măcar să-i primesc…


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.