Un vraci care să te scape de draci

(sketch from http://www.pointsincase.com)

Domnului Gabriel Garcia Marquez, pentru gândul bun

Domnul Merlinoiu se apropia, poate un pic prea grăbit, de șaizeci de ani. De dimineață se dădea drept contabil cu jumătate de normă, angajat respectat al unei multinaționale la modă. De pe la prânz trecea drept vraci. Unul cu vad și destul de scump, însă domnul Merlinoiu își culegea singur ierburile tămăduitoare, din zone curate, de munte. Le spăla cu apă de izvor și le usca pe șervețele de hârtie, pe pături întinse la soare pe iarba din propria grădină. În cursul săptămânii locuia în capitală, weekend-urile și concediile însă și le petrecea la căsuța din apropierea Brașovului, pe care o moștenise de la o mătușă de care nu auzise până la citirea testamentului. Cum dădea întunericul, domnul Merlinoiu își dădea o palmă peste cap, căci îi era din ce în ce mai greu să facă tumbe, și se transforma într-un vrăjitor de temut. Temut de cucuvele, că le dădea cam mult de lucru, restul lumii prefera să se ducă la culcare. Încă de tânăr domnul Merlinoiu simțise că magia albă era pentru femei, dumnealui se ocupa doar de lucruri fine, care s-ar fi înnodat pudic în contact cu natura sensibilă și prea puțin răzbunătoare a femeilor. Femeile iartă mult prea ușor, pentru un bărbat răzbunarea e filosofie de viață.

Domnul Merlinoiu era un bărbat destul de arătos, lipsit însă de noroc în amor. Deși încântate de atențiile de început, femeile îl părăseau îngrozite de pielea rece, ca de șarpe. Se lăsau însă cu duioșie folosite pentru omologarea noilor rețete de ceaiuri. Dumnealui se arăta grijuliu, dar, pe la spate, ochii îi râdeau exaltați când se stricau la stomac sau tremurau în palpitații. Cele lipsite de grație trânteau ușa la plecare și răspândeau păreri nedocumentate, zgândărindu-i și așa mult prea delicata reputație. Deși se ținea tare, domnul Merlinoiu le pomenea, absolut întâmplător, numele în timpul ședințelor de magie. Pentru fiecare reușită, așa întâmplătoare cum era ea, dona câte o bucațică de suflet pentru cercetare, temperatura scăzută a epidermei oricum nu fusese niciodată fericită în concubinaj.

Virgil Merlinoiu a fost un copil ca toți ceilalți. Crescut de o mama proclamată mult prea devreme văduvă, șefă contabilă, a crescut în confortabilă îndestulare, fără să-și pună prea multe întrebări. Până l-a dat la școală, atunci a început nebunia. De câte ori mărturisea cuiva că taică-său murise la naștere, hohotele de râs băteau clopotele, aducându-l la disperare. Uneori îl însoțeau până la ușa casei. Paradoxal, acela era adevărul. Taică-său căzuse în cap, aplecat peste geamul barului de la primul etaj al unui hotel de lux. Sărbătorea cu colegii nașterea micuțului Virgil, o doctoriță, prietenă cu nevastă-sa, sunase la secretariatul școlii unde lucra ca profesor de geografie să-l felicite. Tragedia ar fi putut fi evitată dacă s-ar fi oprit în restaurantul de la parter, dar zgârcenia l-a împins de la spate pe scări, de teamă că bețivanii se vor refugia într-o foame de moravuri ușoare, mult prea convenabilă. Barmanului îi făcuse impresia că se crezuse deja pe stradă, eliberat de povara de a lăsa și bacșiș.

Pe la doisprezece ani, domnul Merlinoiu era printre cei mai isteți copii din școală, campion la matematică. Viața i s-a dat însă peste cap în ziua în care bunică-sa s-a întors acasă. S-au trezit cu ea la ușă. Bunică-sa o părăsise pe doamna Merlinoiu pe când fiică-sa avea doar șaisprezece ani. A dispărut cu un convoi de coviltire și nimeni nu i-a mai dat de urmă. Se îndrăgostise, la prima vedere, de unul din țiganii căldărari, deși acela mai ținea la piept o ibovnică, la fel de tânără și de frumoasă. Chiar și așa se purta cu ea mult mai bine decât bărbatu-său, care trăia de ani buni cu o colegă de birou, dar nu se sfia să aducă lenjeria la spălat acasă.

Bunica l-a învățat pe firavul Virgil tot ce știa despre ierburi, descântece și vrăji la ceas de enervantă așteptare. Să fi știut, fiică-sa ar fi aruncat-o afară din casă! Oricum nu-i arătase cine știe ce ospitalitate, nici măcar nu o recunoscuse, dar îi făcuse loc, de milă. Doamna Merlinoiu avea totuși coșmaruri la gândul că maică-sa l-ar fi putut scoate pe Virgilică la cerșit, cât ea întârzia cu lucrări la serviciu.

După ce a murit bătrâna, relația dintre mama și fiu s-a deteriorat iremediabil. Virgil începuse să se ocupe, la vedere, de plante medicinale, exasperând-o pe doamna Merlinoiu. A absolvit totuși cu brio cursurile de contabilitate, fiind angajat aproape imediat. Maică-sa a murit de infarct, după ce a încercat, de ciudă, ierburile din pachetul pregătit pentru o clientă din provincie. Domnul Merlinoiu nu a înțeles niciodată de ce maică-sa se apucase să-i bea ceaiurile, câtă vreme le detesta pentru că îi creau o imagine de fătălău. Degeaba se chinuise să-i explice că cei mai cunoscuți vrăjitori-tămăduitori erau bărbați, elucubrațiile nu făceau decât să îi aducă aminte de viclenia propriei mame, care își vânduse sufletul pentru o inimă de țigan.

Domnul Merlinoiu mai și salva din când în când vieți, lecuind de crampe sau de bube, ca să-și facă reclamă. Ierburile îi aduceau un venit considerabil. Dacă nu s-ar fi obișnuit deja să trăiască în lux, nu ar fi ajutat pe nimeni, nu-i plăceau oamenii. Și aproape deloc femeile. Înafară de bunică-sa, nimeni nu i-a înțeles vreodată menirea. El nu a fost niciodată un oarecare, maică-sa s-a străduit să-l facă să creadă că era, noroc cu bunică-sa că a dat cu toate incertitudinile adolescenței de pământ și i-a deslușit adevărul. Era dintre cei aleși, dintre cei care puteau să facă și piatra să plângă.

Virgil Merlinoiu a dat cu pas vieții în timpul unei partide de poker cu deschidere de doi poli și neve. N-a înțeles de la început ce i se întâmpla, abia când a ridicat ochii la cer și a dat peste niște indivizi care băteau, cu curiozitate, din aripi s-a dumirit. Dumnealui nu-i dăduse încă puful pe umeri.

-Domnule Merlinoiu, prietene…

-Domnule Diavol, ce plăcere să ne întâlnim în sfârșit!

-Dați-le pace ofticoșilor ălora, urmați-mă, încă mai sunt pe lume motive de bucurie.

Domnul Merlinoiu a fost primit cu smoală și cu pene. În pene și-a regăsit bucățelele de suflet donate, păstrate cu mare grijă. Nu apucaseră să crească în aripi.

Cineva nu se putea opri din râs.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.