Vârste de orez

View Muztagh Ata Peak
(Muztagh Ata Mountains, picture from http://www.touristlink.com/china)

Bo Wei și Qiuyue s-au cunoscut la o ședință de partid, în sala Teatrului de Amatori din elegantul orășel Kashgar. Qiuyue lucra ca manechin la o fabrică de mantouri de lână, Bo Wei inginerea cota de internet administrată populației din zonă. Deși și-au îndeplinit cu entuziasm toate sarcinile încredințate de partid, nu au avut același noroc și cu partea de pe lângă casă a vieții, sau poate au avut, în timp ce vecinii sărbătoreau venirea pe lume a câte unui copil ei se scuzau invocând bilete la ofertă pentru croaziere exotice. Cu banii care le-au cam prisosit au călătorit de-a lungul și de-a latul pământului, răsfățându-se într-o stare aproape adolescentină, care ar fi fost acuzată de ridicol până și de prietenii lăsați acasă. La ieșirea la pensie Bo Wei a hotărât să vândă casa impunătoare, cu două etaje, și să se mute pe un versant mai amabil al munților Muztagh Ata. Cel mai greu a fost să-și convingă consoarta, Qiuyue se născuse într-o familie de politicieni citadini, înconjurată de lux și aspirații confortabile. Și-a urmat totuși soțul, divorțul ar fi avut același rezultat, izolând-o de prietene, fie ele activiste sau doar admiratoare. Spera să fie doar o toană a bărbatului sau măcar să fie lăsată să-și viziteze familia la sfârșit de săptămână, fără prea multe vociferări. Și-au construit o locuință cu cât de mult confort a fost posibil, transportul materialelor de construcții dovedindu-se mai scump decât clădirea principală și amenitățile în sine. Anii și-au spus cuvântul și nu a durat mult până s-au sălbăticit complet, renunțând până și la orașul din amintiri. Muntele și vegetația sălbatică le ofereau o companie domestică și nepretențioasă, utilă la trecerea prin anotimpuri. Creșteau păsări și își încropiseră chiar și o grădină de legume și zarzavaturi. Un pârâu din apropiere îi dădea ghes, dis de dimineață, lui Bo Wei să-și facă planuri de pescuit. Un magazin din oraș trimitea lunar o mașină încărcată cu provizii, viața doar în aparență simplă le era de ajuns.

Chinezii sunt un popor care deși subjugat de repetiție și coordonare se revoltă împotriva plictiselii mental. Meditația e ocolită de propagandă pentru că își ia libertăți cu de la sine putere. Departe de pancarte și manifestări de anvergură, martori uneori, fără regret, la exhibiții cu focuri de artificii, Bo Wei și Qiuyue făcuseră pace cu un fel de tăcere truditoare, doar că fiecare răspunsese chemării fără justificare pe cont propriu.

Într-o primăvară în care magnolia din fața casei refuzase să-și deschidă bobocii prematur, înfundându-și cu o batistă împrumutată de la unul din vânturile din cele patru colțuri ale lumii gura, ca să nu strănute, Bo Wei s-a rănit la un picior în timp ce tăia niște lemne. O așchie care încă nu-și renegase apartenența la copac și-a luat avânt de pe lama toporului, dar neluând în calcul forța de frecare și băgare în seamă a aerului a străpuns pantalonul tocit de ceva vijelii al lui Bo Wei, înfigându-și disperată colții în carnea deja împuținată, aproape uscată. Qiuyue a observat abia spre seară picăturile de sânge de pe podeaua de lemn cerat a bucătăriei și i-a cerut imediat să-și curețe rana și să se prezinte la dezinfectat și pansat. Bo Wei a refuzat, pe jumătate deja adormit.

La câteva zile, soarele s-a apropiat, încă un pic timid, de casă, profitând de moțăiala bărbatului pe șezlongul din cerdac. Câinele nu l-a lătrat pentru că înafară de somn nu-i fura nimeni și nimic cu altceva. Când l-a găsit nevastă-sa piciorul îi fusese deja invadat de un trib de furnici boeme, până la genunchi, deși orice insectă cantoneză școlită ar fi purtat, cu mândrie, mască de protecție. A telefonat serviciului de ambulanță, un elicopter a aterizat pe pajiștea din spatele casei în mai puțin de douăzeci de minute. Cu toate eforturile medicilor și acatistele trimise cu lămpașe și porumbei nepalezi, Bo Wei și-a pierdut piciorul într-o zi incertă de martie, o zi lipsită de orice eveniment politic major. Și peste oraș se răsturnase o coșarcă de plictiseală.

S-au întors acasă fără ezitare și fără pierderi inutile de timp, de parcă se grăbeau să aducă pe lume tragediile viitorului. De aici se înnourează până și povestea noastră.

Qiuyue i-a reproșat soțului lipsa de acțiune și prostia de circumstanță. La început, Bo Wei a ascultat-o cu capul în pământ, dar divagațiile femeii au prins puteri și așa și-au făcut loc între ei primele certuri cu greutate. După două săptămâni, sleit de atâta efort de conștiință, Bo Wei i-a împlântat nevesti-sii un cuțit în inimă, după care a plâns-o regulamentar. A îngropat-o la rădăcina magnoliei, iar aia s-a făcut că nu vede. Nenorocita de Qiuyue ajunsese să-l scoată din sărite susținând că din vina lui își pierduse piciorul, dar piciorul era tot acolo, poate un pic slăbit, că de-aia se lăsa pe baston, dar la fel de aievea precum vrăbiile care-și făcuseră cuib în podul casei. Peste nici o săptămână, căutând o cămașă curată în dulapul lăsat altădată în grija nevesti-sii, Bo Wei s-a trezit privindu-se în ochi în oglindă. Probabil că sticla se vorbise cu femeia de pe lumea cealaltă, căci îl arăta fără piciorul drept. A luat-o de pe cui și a aruncat-o în spatele casei, cu capul de niște pietre, până i s-a făcut țăndări. Se uniseră lucrurile în așa fel de matematică încât să pară prost, dar avea să le arate el lor!

Au urmat luni vesele, de pace și beție, nu găsise de cuviință să le anunțe și rudelor sfârșitul lui Qiuyue, căci ar fi dat năvală să-l țintuiască în scaune cu rotile. Plecat de cu noapte la pescuit, într-o altă primăvară, s-a împiedicat în baston, la marginea apei și până și pârâul l-a făcut să creadă că nu mai are picior. Degeaba s-a mutat mai aval sau s-a întors în vale, piciorul dispăruse și pace bună! Întors acasă, a meditat adânc, încercând să se pună la loc, dar șarpele ispitei îi sâsâia în ureche și n-a fost în stare să-l tragă în ulei și să-l întindă pe pilaf. A început în schimb să se poarte ca un om bolnav, lăsându-și toată greutatea pe baston, fără însă să regrete plecarea intempestivă a nevesti-sii. L-a găsit băiatul care le livra lunar alimentele și produsele de gospodărie, atârnat de rochia de mireasă a lui Qiuyue, cu un buchețel de ghiocei vârât în buzunarul de la piept al cămășii. În loc de picior își legase de genunchi un ram înflorit de magnolie. Băiatul nici măcar nu a țipat, era președintele organizației de tineret a partidului din oraș, zona comercială, și nu se cuvenea. În plus, văzuse, ilegal, câteva filme ale unuia Tarantino și fusese convins că ăla se inspira din viața ținută sub cheie a Chinei. Nimeni nu a aflat vreodată ce s-a întâmplat cu Qiuyue. Nimeni n-a fost curios, în munți responsabilitatea cade pe umerii pietrei.

(Image from http://www.sixthseal.com)


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.