Călătorii fără bilet

(Biu și Luluța)

Eu și bunicul luam urma

câte unei zile lăsate de Dumnezeu să stea cu burta la soare,

de-a lungul căii ferate, fără s-o întrebăm de asfințit.

Trenurile ne treceau peste umbre

și mi se făcea frică că a mea,

mai plăpândă, mai temătoare,

ar putea să se lase convinsă să urce până la Pașcani,

sau poate până mai departe, până la Mizil,

știu că i-ar fi plăcut să se plimbe fără griji prin București …

-Bunicule, ține-mă strâns de mână, te rog,

simt că mă trage de păr un dor de ducă!


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.