Nimănui mumă

(Fotografie de pe http://www.barfadeiasi.ro)

Se apropia Paștele și toți ai casei trebuiau să ajute în magazin. Un magazin de țară, pe modelul cooperativelor comuniste, cu Coca-Cola în loc de Cico și ulei mai rărit, dar gata îmbuteliat. Se întorsese lumea la marmeladă și biscuiți vărsați. Vindeau și cartofi, noii țărani cultivau tutun și lavandă. Pe a bătrână o puneau la cântar, bifa și banane și cuie și nu era nevoie să se ridice de pe scaun. Maria ajuta la împachetat. Tata încasa banii. Mama făcea tot ce nu erau în stare ceilalți. Miercuri Maria i-a anunțat că are de învățat o poezie pe de rost, una de două pagini, de George Topârceanu.

-Nu s-a terminat cu serbarea de Crăciun, de ce vă mai dă să învățați pe de rost? O citești și gata! i-a spus tata.

-O să iau patru!

-Las’ că vorbesc eu cu domnu’ învățător. O citești înainte de a merge la culcare, în loc de rugăciune, că oricum nu ajută la nimic. Ca să faci copii și să hămălești pe la alții e de-ajuns să știi să scrii și să citești … Treci la tejghea, mă duc să fumez o țigară!

-Numa’ să nu te oprești la crâșmă! a strigat în urma lui mama.

-Taci, muiere, că-s deja nervos!

La crâșmă toți au căzut de acord că pentru muncă cinstită sunt de-ajuns patru clase primare. Învățătura a ajuns să fie bună numai pentru flecăreală, până și ăia de la oraș învață doar ca să fure.

A doua zi, un grup de gospodari s-a înființat în biroul directorului școlii. Birou, depozit de material didactic, cămară de inventar pentru femeia de serviciu și contabilitate. Lăsase cea mai bună odaie cancelariei.

-Domnu’ învățător, la ce bun atâta trudă, știți cât costă un post de doctor la un spital de la oraș? Mii de euro! La fel și posturile de profesor. Ca să nimerească înapoi aici nu tre’ să mai dau bani și pe masterate. Să muncesc doar ca să o țin la școală? Acum, la șaișpe ani toți pleacă în Italia. Sau în Spania. Sau în Norvegia. Nu-i nevoie de liceu și de facultate ca să fii femeie de serviciu!

-Nici curvele n-au cui spune poezii. Domnu’ învățător, cu tot respectu’, școala le bagă idei în cap dar nu le dă și de mâncare.

N-au ajuns la nicio concluzie, bătrânul învățător îi învățase pe toți carte, nu se temea de vorbă proastă. I-a pus să recite Peneș Curcanul. Au râs dar i-au făcut pe plac. La plecare unul a scris cu creta pe prag CIUMĂ. Nimeni nu s-a mai apropiat de școală. Când învățătorul a început să adune el copiii de prin sat l-au amenințat că-i bat scânduri pe ușă și la ferestre, și la școală și acasă. A lăcrimat bătrânul dar nu și-a pierdut speranța. A trimis o scrisoare la București. A așteptat până a venit poștașul cu pensia și i-a dat-o în grijă în mare secret. Satul lor era la mama dracului, în munți, Dumnezeu își făcuse biserică dar încornorații zidiseră trei crâșme în drum. Acolo se botezau, acolo stăteau la priveghi, numai popa își făcea drum să tragă clopotele. Rodica de la Oficiul Poștal, nas în nas cu Primăria comunei, a pus scrisoarea în sertar și a fugit acasă, unde o aștepta moașa, o dimineață întreagă o chinuiseră crampele. Un an de zile nu i-au găsit înlocuitor, moș Grigore ducea și aducea poștașul cu căruța, câte șaisprezece kilometri, până și din comuna vecină. Sătenii de pe coasta muntelui încă mai primeau bani pentru școală, ba încasau și pensia bătrânului învățător, deși murise singur, de inimă rea. Câțiva copii din sat îi foloseau casa drept bibliotecă, pe ascuns. Rudele învățătorului nu au fost înștiințate de deces, timp de opt ani nimeni nu s-a gândit să-i facă vreo vizită. Când au venit au vândut casa, au luat cu ei două icoane lucrate în argint, dar nu i-au aprins bătrânului nici măcar candela. Pensia a mai venit de capul ei vreo cinci luni, până l-au declarat mort, de frică să nu se scape pe undeva neamurile bătrânului. Au băut și pensia și banii de învățătură.

Bălăriile s-au prins de mână în jurul școlii, cățărându-se până și pe acoperiș. Nimeni nu și-ar mai fi amintit de școală dacă într-un început ploios de octombrie Maria nu ar fi văzut o vână de fum, gata să ducă vaietul hornului până sus, la cer. Când au dat buzna au găsit podelele spălate, ușa reparată și cinci copii aliniați frumos, în bănci. Un bătrân le citea dintr-o carte, pe limba lor, deși nu erau de-ai locului. Niște nomazi. Copiii sătenilor au plâns să se întoarcă la școală, să învețe cu cei veniți de departe. La început li s-a dat voie doar câte o oră pe zi, până ce primarul a încasat banii pe chirie.

Străinii au plecat când a dat primăvara, trăgând după ei sătenii în putere. Copiii au învățat deja să citească și se descurcă la socotit. În sat, pe lângă copii, nu au mai rămas decât câțiva bătrâni, ologi și bolnavi. Și crâșma, și biserica își așteaptă mușteriii să se întoarcă acasă. Numai casele au curajul să plângă. Copiii se învață unii pe alții să deseneze frumos.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.