Omul care a luat putere de la Dumnezeu

(Image from http://www.magiquiz.com)


Omul s-a trezit, într-o dimineață, înconjurat de ziduri. Ziduri înalte, până peste ochi. S-a supărat Omul și a închis și ferestrele. Nu avea niciun chef să se joace de-a Legendele Olimpului, și nici să caute firul Ariadnei în carul cu fân. A început să cugete la cine ar fi putut să fie acela care a dat comandă de lucrare bătrânului Manole. Pe sub gânduri i se perindau chipuri, chipuri ce-și strigau cu mândrie propriul nume, ca la apelul de cu noaptea-n cap al cazărmii. Gata să-și verse nervii pe generozitatea la purtător, a fost tras înapoi de o voce. Mai mult un gând. Unul din lucrurile acelea despre care nu vorbești.

„Pierzi timpul.”

„Ha! Poate îmi dai o idee despre cum aș putea să-l economisesc!”

„Ce vrei de fapt?”

„E jocul acela cu trei dorințe? Zău că mă pricep!”

„Vrei să știi dacă sunt adevărat, nu-i așa?”

„Nu.”

„Prea bine. Ce vrei?”

„Se înmulțesc zidurile, mi s-a mărit chiria. Crezi că ai putea s-o plătești dumneata luna aceasta?”

„Pot.”

„Vrei?”

„Vreau.”

„Spune, domnule, o plătești sau nu?”

„Aș putea, dar nu e chiria mea.”

„Mersi. Vezi poate găsești și alți fraieri, amatori de conversație!”

„Ce vrei?”

„Să știu … Să câștig la loto.”

„M-am săturat de dorința asta, e mai răspândită decât neuronul! Fie. Miercuri.”

Și a plecat.

Omul a făcut o criză de nervi.

Miercuri, aproape în ultimul moment, și-a cumpărat un bilet de loterie. A câștigat câteva sute de lei. O nimica toată, bună doar de plătit chiria.

A început să vorbească de unul singur.

„Ăsta-i câștig? Altora le dai milioane!”

„Ai cerut să câștigi, nu ai cerut o avere. În fond, ce ai putea să faci cu o avere aici, între ziduri?”

„Dă-mi putere atunci să mă pot privi în suflet!”

Omul s-a simțit dintr-o dată singur. Apoi, în loc să le mai vadă chipul tuturor celor care îi treceau prin minte, a început să le vadă sufletele. Unele dormeau, altele urlau pur și simplu. S-a hotărât să le vorbească. Au început să sară peste ziduri Minciuna, Răutatea, Ura, Ridicolul, Lăcomia, Disprețul, Nerușinarea.

Le-a plesnit Omul peste față și le-a aruncat înapoi peste ziduri.

Tremura de supărare. Abia aștepta să se răfuiască cu Vocea. Dar Vocea nu a mai venit. Nici atunci, nici în zilele care au urmat.

Lăsat cu chipurile care se încăpățânau să-i treacă prin minte, Omul s-a apucat să le remodeleze, să și le facă pe plac. Chipurile opuneau rezistență, unele preferând să se sinucidă în somn. Omul era însă familiar cu povestea păsării Phoenix. Într-o zi s-a trezit fără mâini. Îi fuseseră legate la spate. Un foc demult ucis căuta tăciuni aprinși printre mațe. Prometeu. Corbii mai lipseau … Vulturii nu coboară între ziduri. Până și Zeus a ajuns să se teamă de capcane.

Dar corbii l-au auzit, erau deja acolo, croncănind, atrăgând atenția Morții. Omul și-a dorit putere să-i doboare. Să le sucească gâturile până la primul scâncet de oase. Dar a simțit cum Vocea i se lepăda încet-încet de trup. Le-a binecuvântat corbilor un orizont bogat și senin, și și-a luat gândul de la zbor. Atunci corbii au dispărut, de nici nu mai era bietul Om convins că fuseseră.

De peste tot îi ajungeau la urechi strigăte de ajutor. Furia, resentimentele ar fi putut să-l lase la fel de surd precum altădată fusese orb. Dar munca lui era și Lumină, și Întuneric.

Bolnav până la neputință și ignoranță, s-a rugat să prindă puteri.

Într-o zi s-a trezit trecând prin ziduri. Aproape că a leșinat de fericire. Și-a dat însă seama că doar vedea prin ele, dar ziua demolărilor nu era departe. Mai întâi trebuia să se descotorosească, cărămidă cu cărămidă, de zidul care era.

A cerut apă și s-a pornit ploaia. A cerut pâine și i-a trecut foamea.

„Vreau …”

„Ai!”

Răutatea, Minciuna, Ridicolul, Lăcomia, Disprețul, Nerușinarea îl strigau de după ziduri, promițând chiolhanuri și putere. Glasurile lor îl lăsau vlăguit.

A cerut ceară pentru urechi, precum Ulise, curios să vadă dar hotărât să-și urmeze drumul. Ceara s-a topit.

După un timp a început să audă alți Oameni, strigând după ajutor dinlăuntrul propriilor ziduri.

Poate că Vocea nu fusese decât glasul propriei lui minți, dar avusese dreptate. Avea deplină libertate. Sufletul i se spălase pe ochi cu toată puterea pe care o primise de la Dumnezeu.

“Vreau să pot.”


Un gând despre “Omul care a luat putere de la Dumnezeu

  1. De-a dreptul incredibil! În câteva zeci de rânduri o alegorie care hipnotizează atenția cititorului. O filozofie a gândurilor curente, o predică despre cererile către divinitate, un film al norului (sau poate al ceții?!) care plutește în mintea unui homo sapiens… cu adevărat inteligent (homo sapiens = omul inteligent).

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.