Povești duse de vânt

(Photo from http://www.housewifehowtos.com)

Bătrânul ieși din casă, își puse mâinile în șolduri și începu să se strâmbe la soare. Sătenii îi plângeau de milă că rămăsese singur, taman acum când i se târâiau picioarele. Baba îi era sănătoasă, chiar el o fugărise să aibă grijă de nepoți, cât timp își umpleau buzunarele cu bani. Îi trimiteau și lui, dar ce să facă el cu banii în pustietatea aceea? Până și rachiul și-l făcea singur! Baba s-a lăsat ușor convinsă, l-a lăsat în grija vacii, a calului, a celor două oi, a celor zece găini și două rațe și a unui curcan.

Moșneagul dădu fericirea deoparte și se întoarse înapoi în casă. Când ieși iar, avea brațele pline de rufărie. Lăsă totul pe prispă și se mai întoarse o dată în casă. De data asta ieși ținând de urechi o oală abia răsuflând, cu apă clocotită. O deșertă într-o vană de tablă, cu încheieturile atinse de rugină. Puse rufele la muiat și își învârti o țigară. Pentru o vreme se mulțumi doar cu liniște. După ce termină țigara, parcă supărat de-un gând, apucă maiul ce moțăia într-o găleată și scoase din vană, cu un clește de lemn, o cămașă. O așeză pe o piatră ce de-abia aștepta și începu să dea în ea cu năduf, de parcă se răzbuna pe viață. Odată opărite și lăsate fără vlagă, după ce și apa și-a mai domolit ardoarea, a apucat calupul de săpun lăsat de nevastă-sa într-o cutie de tablă, odată colorată, și le mai trecu printr-o sperietură. Le clăti cu apă adusă direct de la fântână, le stoarse de ultimele păcate, le zvântă un pic, apoi le întinse pe frânghiile atârnate de doi pari, în spatele grajdului.

Își frecă bărbia mulțumit și își mai învârti o țigară. Pentru o vreme luptă cu toate gândurile în linia întâi, dar până la urmă flutură steagul alb, cedând somnului.

Un vânt scăpat din morișca copiilor timpului cercetă mai întâi să vadă dacă era destulă tihnă în jurul bătrânului. Îi suflă, satisfăcut, ușor peste gene și alergă să se prindă în joacă cu florile uitate în grădina din spatele casei. Trezite din leșin, rufele i se agățară de brațe. Vântul le apucă de margini și le aruncă în sus, apoi le întoarse pe dos și le lăsă să se înfășoare unele în jurul celorlalte. Le-ar fi lăsat să se înnoade, dar i-ar fi dat prea mult de furcă moșneagului. Se răzgândi și le mai înălță de câteva ori cu fața spre văzduh, umflându-le mușchii brațelor, să prindă aripi. Rufele începură să șuiere cât le ținea gura că zburau, că erau cele mai frumoase, mult mai frumoase decât vântul. Vântul suspină și le lăsă să cadă înapoi pe frânghiile din spatele grajdului, în mugete de bestii ținute de om în lanțuri.

 Își smulse din brațele lor descărnate propriul șuierat și o rupse la fugă. Nici diavolul însuși nu poate ține vântul în hățuri …


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.