Lumina pierdută a sufletelor de funingine II

(Pinterest)

Bunica croșetează timp, mama îl amestecă în mâncarea de pe aragaz, tata îl ridică în acoperișuri și îl coboară pe scări, copiii îl reinventează în jocuri, numai scriitorii îl filtrează prin cuvinte, decantându-l în picături care-l reduc la transparență. Familiile se dezic de scriitorii de propriul sânge. Parte din ei se vând pe foi de hârtie și cerneală aurită. Ceilalți se strâng în zdrențe ridiculizate de orice modă, cuvintele le suferă de fragilitate, iar punctuația li se scămoșează. Cine câștigă din vânzarea cărților? Cel deja dus la groapă, premiatul internațional, preferatul zilelor de sâmbătă, funcționarii metaforelor? Cei ce îmbracă cuvântul pe mintea lor deja prejudecată? Cel ce caută prietenia cuvântului nu câștigă nici cât să-și plătească facturile. Cetățenii nu se consideră datori creației. Statul se declară partizan culturii, dedicat educației, dar se împotmolește în evaluări, obosește inventariind criterii, sfârșește onorându-i doar pe cei de-ai casei pentru că transportul afectează credințele ecologice, iar saltimbancii de pe ecrane sunt socotiți sănătoși, în detrimentul celor care visează la cai verzi, sălbăticiți prin livezi. Ce să caute un amărât de scriitor la Ministerul Sănătății? Simbolismul din rețeta de mămăligă? Poate că luminat de reflectoarele ce stau de pază prompterului ministrul intenționa să schimbe denumirile tuturor bolilor, înlocuindu-le cu reprezentări ale fantasticului, într-o colecție de Descriptio Bolnavae. Aș fi folosit latinescul morbus, dar prietenii limbii engleze ar fi putut crede că mă refer la morbiditatea transportului în comun. Transportul în extraordinar plânge la ușa Ministerului Culturii.

Deși tentată să întârzii un pic, citindu-mi în cafea, m-am refugiat în luciditatea unui poem interesat de starea vremii, pe care îl memorasem special pentru anxietăți de ofensivă socială. Când nu a mai fost nimic de reconsiderat, am luat un taxi și, făcându-mi semnul crucii de parcă mi-aș fi aranjat gulerul taiorului, am intrat pe ușa ministerului. Taximetristul m-a prins din urmă, începuse să-mi fie teamă de reverberația propriilor pași. Probabil că mătușa, încă domnișoară, care se ocupase de lustruitul de acasă al tuturor generațiilor de copii din familie avea nevoie de o operație urgentă. Delimitarea mi se zbătea deja pe buze. Mă alergase doar ca să-mi ofere o carte de vizită care ajutase la schimbarea uleiului și să-mi smulgă promisiunea că nu aveam să urc în tramvai la întoarcerea acasă. Se anunțaseră călduri furioase pe îndărătnicia metalului. Avea de plătit rate pentru mașină. L-am întrebat de mătușă. A negat intimidat, dar i-a șoptit numele la plecare.

M-a pufnit râsul. Convertisem deja confuzia într-un sistem binar. O voce ca un dangăt de clopot, ruginit în contrabas, m-a reconvertit la tăcere. Portarul îmi cerea documentul-parolă de intrare, uscându-și cealaltă mână de uniforma împrumutată din pompozitatea unui hotel. Mi-a măsurat din cap până în picioare CV-ul, câte astfel de dezamăgiri mai aveam de suportat? O zi ar trebui să fie compusă doar din ore, minute și secunde, umilințele se instalaseră la și-un sfert. Mi-am promis să o concediez mai spre seară, cu un pahar de vin pe masă, hăcuind niște amintiri.

Venise timpul să fac uz de politețurile de design interior, trecusem deja pragul biroului ministrului. Secretara împrospătată la Chanel servea deja cafele și ne tenta cu fursecuri. Foloseam cuvinte atât de mari încât începuse să-mi fie frică să nu se prăbușească peste mine. Ministrul zâmbea contrafăcut, plictisit să se îmbăieze în propria excelență. Nu era vorba de nicio eroare, în treburile de stat nu era loc de greșeală. La recomandarea unui prieten, pe care prefera să-l păstreze în anonimat, pentru ca nu cumva să mă năpustesc, cu epitete cu tot, și în biroul aceluia, mă numise raportor special, în slujba ministerului și a țării. M-am ridicat fâsticit în picioare, deși imnul național îmi chinuia urechile am înclinat scurt capul, după care m-am reașezat pentru că habar nu aveam ce se aștepta de la mine. Dacă până și cu oamenii eșuasem de nenumărate ori în comunicare, ce aveam să fac cu țara? Beneficiind de pișcătura de țânțar care trimite, pe moment, în comun raționamentul de universalitate al filosofului, mi-am declarat incompetența, deșirându-mă în vagi semi-cunoștințe de specialitate. M-am întremat un pic la gândul că ar fi putut fi vorba doar despre entuziasm gramatical, efuziuni de ortografie. Studiasem câțiva ani să mă pot numi inginer, dar realizasem că se inventaseră deja toate nimicurile la care m-aș fi priceput, nu mă mai puteam minți decât prin povești. Descoperisem deja că obrăznicia putea fi ținută în lanț.

-M-ați înțeles greșit, nu de caligrafie și de punctuație ducem lipsă, m-a admonestat ministrul. Ducem lipsă de lecturi interesante, tentante, de intrigi și de finaluri neașteptate. Rapoartele astea se odihnesc pe birou de o săptămână! A arătat cu degetul, moralizator, înspre un morman de hârtii pe care secretara țipase în roșu diverse grade de urgență. Intelectualii se plâng de limbaj de lemn, noi ne plângem de limbaj-anestezic. Angajații ministerului adorm cu coatele pe birou, citindu-le. Dacă le cer rezumate, pretind rețete compensate pentru calmante și extensii de concedii medicale. În rapoartele dumitale, mi s-a spus că mă pot aștepta oricând la câte o glumă, la câte o lacrimă. Ce spuneți?

Ce poate spune un scriitor căruia uimirea i-a subtilizat inconștient cuvintele? Până și taiorul mă strângea un pic la piept.

-Perfect! Mă bucur să văd că am căzut atât de ușor de acord. Am avut ceva emoții, să știți. Până și eu, factorul de decizie! Ca să nu spuneți că la Ministerul Sănătății nu ne ocupăm de buna dispoziție a tuturor, începem cu o delegație, un schimb de experiență cu metehnele moscovite.

Aruncând o privire exasperată înspre evenimentele ultimelor douăzeci și patru de ore, numai rușii mai puteau pretinde că le-au dispărut margaretele din ierbare. Le crescuseră romanițe pe coperți în schimb.

-S-au făcut deja rezervări pentru hotel și pentru biletul de avion. Secretara mea vă va înmâna documentele necesare și vă va oferi mai multe detalii. Dacă nu aveți pașaport, rezolvăm problema în douăzeci și patru de ore. Aveți timp să vă pregătiți garderoba, știu că doamnele își fac griji din nimic, plecarea este peste două săptămâni. La aeroport veți fi așteptată de binefăcătorul cazurilor disperate, cel mai mare filantrop din istoria omenirii. Și-a exprimat dorința de a vă cunoaște. Vă va ghida pașii de început. Aveți onoarea de a învăța de la cel mai bun. Un mare noroc, domnia-sa și-a amânat cu o zi conferințele doar ca să vă poată vorbi. Până și Casa Albă așteaptă semnul de confirmare. A fost, de fapt, ideea domniei-sale să angajăm scriitori la ministere. Primul ministru, deși un pic circumspect, s-a arătat încântat. Așteptăm să ne dovediți îngrijorarea ca fiind retrogradă și plină de prejudecăți. Vă dați seama ce șansă vă caută din viitor? Succes! M-a concediat din evenimentele prezentului și din priviri. Teoretic, lucram deja la primenirea societății. Secretara s-a dovedit a fi un izvor de eficiență și informații.