Alte babe şi-o ciocănitoare

Copil fiind, când îmi aduceam părinţii, obosiţi deja de la serviciu, la exasperare, eram trimisă, în exil, la părinţii mamei, la ţară. Un fel de vacanţă surpriză, atâta doar că ciocolata şi bomboanele erau pe sponci, aproape inexistente, în schimb darurile naturii: ouăle de sub găină, smântâna de pe buza olului, cireşele din copac erau în abundenţă, cornul şi laptele vitaminelor! Îmi crăpau obrajii în roşu aprins, de la atâta sănătate şi mă roteam ca un titirez, de dimineaţa până seara. De dormit, dormeam ‘pi cuptior’, un locuşor la capătul sobei, atât cât să încapă cei patru anişori ai mei. De la Creangă încoace, toată lumea se plânge de pupeze, în grădina bunicilor mei venea, dis de dimineaţă, o nemernică de ciocănitoare, care-şi ascuţea ciocul de păturica mea de somn dulce, de dimineaţă. Venea de nicăieri, de câte ori mă trezeam era acolo, în copac, şi în capul meu, ca un picamer din epoca de piatră. Bunica râdea senina: „Hai, copchilă, ti faci di râs ciocănitoarea, fuga-fuguţa la fântână, dă cu apă pi ochi, mulţămeşte-i lui Dumnezău şî hai de-om mânca!”. Nu de-ajuns că-mi zăpăcea creierii mecanizata de pasăre, dar apa de la fântâna era rece de-mi îngheţa sângele în vene! Încercasem să prind şi să sugrum pasărea, dar bunica m-a văzut şi aproape că mi-a rupt urechile de necaz. M-a ameninţat cu pedeapsă crâncenă, dacă aveam să omor neruşinata, pasămite era ocrotită prin lege. Ce lege?! Legea nescrisă a satului şi a străbunilor! Era singura ciocănitoare din sat, deci cetăţean de onoare! Mai aruncam cu pietre după ea, când se întâmpla ca bunica să fie pe la grajduri, să îngrijească de animale, dar mă latra câinele. Ăla, de câte ori vedea pe cineva aplecându-se după o piatră, lătra ca un nebun, ba mai rupea şi lanţul! Ca orice ‘cucoană de la oraş’, în devenire, aveam nevoie de suport moral: ciocolată, îngheţată şi bomboane de supt, care se găseau doar la ‘cooperativă‘, aşa se chemau magazinele universale de la sate. Sătenii nu prea aveau bani, iar când aveau nu-i dădeau pe prostii! Uneori vânzătorul accepta ouă, la schimb, dar bunică-mea le păzea cu ochi de vultur. Până şi găinile erau ale dracului în bătătura bunicii! Îmi băteau mâinile cu ciocul şi se azvârleau, fâlfâind din aripi, asupra mea, mă băgau în boale. Dar nu degeaba mergeam eu la grădiniţă, aveam un plan!

– Bunica, mă duc la mătuşa Domnica, să văd ce-i mai face capra.
Bunica avea patru surori: Domnica, Saveta, Frăsinica şi baba Lina (babă, pentru că era matusalemică, avea deja vreo 84 de ani şi era cea mai dată dracului ‘fimeie’ din sat!).
– Ghini, copchilă, ai grijă sî fii cuminti, cî ţ-o aduci bunică-tu ceva di la oraş, când a vini, disară.
Am fugit pe uliţă, sărind, în şotron, până la casa Domnicăi.
– Ţaţă Domnica, am venit să te văd, am ţipat de la poartă, să mă asigur că avea câinele legat. Domnica era văduvă şi, de teama hoţilor, ţinea câinele mai mereu dezlegat. Nu era câine rău, mai mult lătra decât muşca, dar iubea copiii şi mă exaspera când sărea pe mine ,ca un ied nebun, şi mă lingea pe faţă până simţeam că mi-a înghiţit şi ochii! Domnica  a pus câinele în lanţ şi  a venit să mă ia de la poartă.
– Ia, copchilă, la ci-ai vinit aşa divremi, ce-i păţât?
– Tanti Domnica, (când le ziceam ‘tanti’ mătuşilor de la ţară, se înroşeau de plăcere şi le tremurau buzele trandafirii, ca atinse de vreo fericire ascunsă) a murit a bătrână! Dă şi matale un leu, s-o duc la cimitir.
– Ptiu, drace, o murit soră-me? Unde-i moşu-tu, cî amu-l omor pi criminal?
– Nu bre, tanti, a murit ciocănitoarea! Îi fac eu o coroană de flori, din grădină, şi-o îngrop la cimitir, la picioarele lu’ mama matale, să aibă cu cine vorbi.
– Bre, copchilă, ne-i tras o spărietură di ni-o stat inima în loc! Copchiii iştia di la oraş îs tăţi tâmpiţi! Vină, dară, în casa ceea mari! Îţi dau doi lei, da’ numa’ du-ti şî spări-o şî pi Lina, cî iară mă vorgheşte di rău la popa.
Am luat banii, am tras o tură şi pe la Saveta, şi pe la Frăsinica, de unde am mai colectat alţi doi lei, eram bogată! Cu patru lei puteam să-mi cumpăr un borcan întreg cu bomboane de supt! Dar mie îmi plăcea baba Lina, pe mine nu mă suduia niciodată. Deşi nu mai aveam nevoie de bani, am intrat şi la ea în curte.
– Tanti Lina!
– Iar ti alinţi, copchilă? Ia, zî, ci prostii ai mai făcut di dimineaţă?
– Nimic, tanti Lina, azi am fost cuminte, am fost să vad capra lu’ tanti Domnica şi mi-a zis să vin să-ţi zic şi matale ‘Bună dimineaţa’, că eşti în toane bune.
– Fir-ar a dracului di harţape bătrână, nu-i mai agiungi mersu’ la cimitir, pupă şî icoanili popii! Doamni, copchilă, ma faci sî mă închin la ghiavol, zâua în amiaza mari! Na, 3 lei şî du-ti şi-ţi cumpără o ghiaţă din aceea pi băţ şî dă-o la amigdali! Stucheşti-i pi poartă, când treci pi lângă casa vrăjâtoarei!
Mă umplusem de bani, am supt dropsuri până am făcut aftă, pe limbă.
– Ti-o bătut Dumnezău, năzdrăvană, apăi sî mai umbli tu prin sat, cu ciocănitoarea vopsâtă! zisa bunica.

Erau de râs tantile astea de la ţară.

Reclame