Alte babe şi-o ciocănitoare

Copil fiind, când îmi aduceam părinţii, obosiţi deja de orele petrecute la serviciu, la exasperare, eram trimisă, în exil la părinţii mamei, la ţară. Un fel de vacanţă surpriză, doar că ciocolata şi bomboanele erau ca și inexistente, înlocuite de mult mai ieftinele daruri ale naturii: ouăle de sub găină, smântâna de pe buza olului, cireşele din copac, grădinița sănătoasă a vitaminelor! Îmi crăpau obrajii în roşu aprins şi mă roteam ca un titirez de dimineaţă până seara. De dormit dormeam ‘pi cuptior’, un locuşor de la capătul sobei, atât cât să încapă cei patru anişori ai mei. De la Creangă încoace toată lumea s-a plâns de pupeze, în grădina bunicilor mei însă venea, dis de dimineaţă, o nemernică de ciocănitoare, care-şi ascuţea auzul de păturica mea de somn dulce. Apărea de nicăieri. Când mă trezea bunica ciocănitoarea era deja acolo, în coasta copacului şi în capul lamentărilor mele, un toboșar al unei orchestre înghesuite în lemn, reverberând în frunze. Bunica râdea senină: „Hai, copchilă, iaca, ti faci di râs ciocănitoarea; fuga-fuguţa la fântână, dă cu apă pi ochi, mulţămeşte-i lui Dumnezău di fărâma di soari şî hai de-om mânca!”. De parcă nu era de-ajuns că mecanizata îmi zăpăcea producția naturală de neuroni, apa de la fântâna era atât de rece de-i îngheța privirii sângele în vene! Încercasem de câteva ori să prind şi să scutur de aroganță pasărea, dar bunica a prins de veste şi mai că mi-a rupt urechile de necaz. M-a ameninţat cu pedeapsă crâncenă și oi de dus la păscut dacă aveam să omor neruşinata, pasămite era ocrotită prin lege. Care lege?! Legea nescrisă a satului şi a nervilor de oțel ai străbunilor! Colac părăsit de pupăză, mai era și singura ciocănitoare din sat, îndreptățită prin urmare la titlul de cetăţean de onoare! Mai aruncam cu câte-o piatră după ea, când se întâmpla ca bunica să fie pe la grajduri, îngrijind de animale, dar de fiecare dată mă latra câinele. Ăla, de câte ori vedea pe cineva aplecându-se după o piatră, lătra ca un nebun, ba mai rupea şi lanţul! Ca orice ‘cuconiță de la oraş’, în devenire adicătelea, aveam nevoie de alintare și de suport moral: biscuiți și zaharicale, niște sperietori de dinți cuminți care se găseau doar la ‘cooperativă‘; aşa se numeau pe atunci magazinele universale de la sate. Sătenii erau săraci, banii își păstrau curiozitatea la oraș, chiar și când dădeau de apă și de rod bogat de sapă nu cheltuiau pe prostii! Câteodată vânzătorul accepta la schimb ouă, dar bunică-mea le păzea cu ochi de vultur. Până şi găinile erau ale dracului în bătătura bunicii! Mă ciupeau cotcodăcindu-și ciocul şi-și făceau, fâlfâind din aripi, vânt asupra mea, băgându-mă în boale. Bunica îmi citea de deochi și le amenința cu înfometarea, dar râdea cu basmaua la gură când credea că nu o vedeam.

Dar nu degeaba mergeam eu la grădiniţă, îmi făcusem un plan!

– Bunico, trag o fugă până la mătuşa Domnica, să văd dacă nu i-a făcut capra trei iezi.
Bunica avea patru surori: Domnica, Saveta, Frăsinica şi baba Lina (babă pentru că era de-a dreptul matusalemică, ducea la vreo 84 de ani, dar se ținea mândră și nu-i intra nimeni în voie).
– Ghini, copchilă, ai grijî sî ti țâi cuminti, c-apoi ţ-o aduci bunică-tu ceva di la oraş, când o fi să vinî, mai pi sară.
Am alergat în lungul uliţei, sărind şotronul când îmi ieșea în cale câte o baltă de praf fin, ca un nor măcinat, mâzgâlindu-mă până la casa Domnicăi.
– Ţaţă Domnică, am venit să te văd, ţipam de la poartă, să mă asigur că avea câinele legat. Domnica era văduvă şi, de teama hoţilor, ţinea câinele mai mereu dezlegat. Nu era cine știe ce câine, mai mult lătra decât sărea să muște, dar iubea copiii şi mă exaspera când mă urmărea peste tot prin ogradă, țopăind ca un ied nebun, căutând joacă.

Domnica a pus câinele în lanţ şi  a venit să mă ia de la poartă.
– Ia zî, copchilă, la ce-i vinit aşa divremi, ai păţât ceva?
– Tanti Domnică, (când le ziceam ‘tanti’ mătuşilor de la ţară, se înroşeau de plăcere şi le tremurau buzele trandafirii, ca atinse de vreo fericire ascunsă) a murit a coțofana ceea bătrână! Dă şi matale un leu, s-o duc la cimitir.
– Ptiu, drace, o murit soră-mea? Unde-i moşu-tu, cî amu-l omor pi criminal?
– Nu, bre, tanti, a murit ciocănitoarea! Îi fac eu coroană din florile de la bunica din grădină şi mă gândesc s-o îngrop la cimitir, la picioarele lu’ mama matale, să aibă și ea cu cine vorbi.
– Bre, copchilă, ne-i tras o spărietură di ni-o stat inima în loc! Copchiii iştia di la oraş îs cu tăţii niști tâmpiţi! Vină dară în casa ceea mari șî ţi-oi da vreo doi lei, da’ numa’ dacî ti duci ş-o spării şî pi Lina, cî iar s-o apucat sî mă vorgheascî di rău la popa.
Am luat banii, am tras o raită şi pe la Saveta, şi pe la Frăsinica, de unde am mai colectat încă doi lei, eram de-a dreptul bogată! Cu patru lei puteam să-mi cumpăr un borcan întreg de drajeuri! 

Mie îmi plăcea baba Lina, pe mine nu mă suduia niciodată. Deşi nu mai aveam nevoie de bani, am bătut şi la poarta ei.
– Tanti Lină!
– Iar ti alinţi, copchilă? Ia, zî, ci prostii ai mai făcut di dimineaţî?
– Mai nimic, tanti Lină, azi am fost fată cuminte. Am trecut să văd dacă o vorbit ceva cu lupul capra lu’ tanti Domnica iar ea m-o rugat să-mi fac drum să-ţi zic şi matale ‘Bună dimineaţa’, că poate eşti în toane bune.
– Fir-ar ie sî hie di harţape bătrână, nu-i mai agiungi mersu’ la cimitir, s-audi cî pupă şî icoanili popii! Doamni, copchilă, mă faci să sudui zâua di amiaza mari! Iaca, trii lei, du-ti şî cumpărî-ți o ghiaţă din aceea pi băţ, şî dă zâua bunî șî la amigdali! Stucheşti-i pi poartă din partea me, când mai treci pi la casa vrăjâtoarii!

De la atâtea bomboane m-ar fi durut serios burta, dar le-am împărțit cu copiii vecinilor pentru că bunica stătea cu ochii pe mine din dosul porții, așteptându-se la fapte bune.

– Ai dat ciocănitoarea din grădină pi raiu’ bombonelilor, copchilă! a râs bunicul când s-a întors acasă, cu înc-o pungă de bomboane ascunsă în desagă.

Erau de râs tantile acelea de la ţară.