Diapozitive

uff-da

For him she always was a failure,

for him she always was a sin.

She was the reason he lost heaven

and earth, was anger in between.

For him she always was a failure,

for her he never was a sin.

 1

Timpul pretinde că n-are habar
că umblă cu suflete în buzunar.
„Îi ţin loc de inimă”, spune Iubirea,
căreia enigmaticul i-a oferit Nemurirea.

2

Când visele râd şi ne cheamă la joacă,
când mâinile caută sabia, s-o scoată din teacă,

prinţesa se tânguie, zăvorâtă-n castel,
că zmeul vrea să-i pună pe deget inel.

Copiii din noi răspund la chemare,
fericiţi să ne mintă că s-au dus la culcare.

3

Trec râul înot, cu ochii închişi,
temeri învolbură sângele-n mine,
buze de apă-mi sărută obrajii încinşi,
înec în adancuri dorul de tine.

4

În două cuvinte m-au urgisit
cerul, pământul şi-un miez de schit,
în două cuvinte îndur şi mă-ndură
setea din sarea de lacrimă pură,
în două cuvinte mă răstigneşte
viaţa şi nu se căieşte.

5

Cu pas încrucişat, de-arnici,
îmi umblă pe sub piele furnici,
sub frunte-mi spun poveşti nişte pitici,
de sâni se gudură mustăţi de pisici,
pe buze mă sărută fior de toporaşi,
în pântec zboară, liberi, fluturaşi,
te picură în mine scântei de licurici,
îmbrăţişez, în noapte, vise cu tine şi frici.

6

Iubeşte-mă trist,
iubeşte-mă-n taină,
lasă-mă să închid
fericirea în rană.

7

Paşii mei caută urmele tale,
ţi le-ascund ploile,
le înghite pământul
şi atunci mă copleşeşte
recunoaşterea singurătăţii
şi cad în păcatul durerii,
până când vântul
îmi usucă lacrimile trădătoare
şi mă duce, de mână,
mai departe.

8

Te aşteptam în noapte, la poartă, ca să vii
şi-n burtă îmi creşteau o sută de copii,
la sân plângeau de foame,
la ochi că nu-i adoarme,
te aşteptam, plângând, în orele pustii,
iar tu trăgeai zăvorul la alte porţi nurlii.

9

Calc pe cioburi de lună,
stropi de lumină pe urme se-adună,
tremură vălul de noapte pe mine,
lupii din stele urlă printre ruine
de vechi castele, de vârcolaci,
mă muşti de gât, ca să mă-mpaci
cu nemurirea, pe deget îmi pun
Mercur topit pe inel de Saturn.

10

Mă cerţi cu tăceri compuse
de barzi cu mustăţi şi muze,
mi-arunci o pedeapsă în poală,
recitări pe inima goală,
m-agăţ de pulpană şi-ţi cer
să mă pui pe genunchi de cer,
pe durerile din coaja de nuci,
să-mi săruţi rănile când te culci.

11

Fac ochii mari, când te citesc în palmă,
mă fugăresc nebuni, în tremur şi cu teamă,
mă uit peste umăr şi-ţi văd gura, zâmbind,
o să-ţi strâng de gât aroganţa, să o văd murind.

12

Flaşnete
trag pe roţi sonete,
de dorul meu, 
rupt teleleu,
de castă lume, 
jucând anume
o Julietă,
vană şi cochetă,
o poveste fadă,
iubiri de faţadă.

13

Minciuni
cu suflet de păuni,
dureri
cu inimi de hingheri,
iubiri
cu pretenţii de închipuiri.

14

Când mă strigi în zori şi mă tragi în abis,
inima te urmează, nu ştie că-i un vis,
te caută, tânguind, în fiecare por,
se spânzură în gânduri, să vindece de dor
golul acesta, dinainte de creaţie, dinainte de tine,
care înghite prezentul şi-l scuipă-n ruine.

15

Îmi lasă pe umeri şi braţe
zbaterea luminii de seară,
umbra sărutului tace
în gust de cireaşă amară.

Pe trup îmi pictează, în ape,
fierbintele dorului crud,
îi prind răsuflarea pe-aproape,
gândul în pori i-l aud.

16

Am îmbătrânit aşteptându-te la geam,
visând că într-o zi o să te am,
timpul mă va cerne, în cenuşă, bănuind
că sufletul va rămâne acolo, să te vadă venind.

17

Întinde-mă pe pâine,
ochii de unt să se-nmoaie în ceaţă,
pofteşte la mine ca la ziua de mâine,
iubeşte-mă când mă-mbraci în dulceaţă.

18

Lacul îşi strânge liniştea molatec la piept,
o raţă sălbatică, chinuită de nisip, în deşert,
îi spintecă luciul, ţipând jalnic,
broaştele-n iarbă orăcăie psalmic,
lacul, indignat de aşa tevatură,
o trage în valuri, cât de-o sperietură,
raţa se zbate, un timp, supărată,
după care se lasă să adoarmă pe baltă.

19

Se plimbă furnici în şir indian
prin vinul ce fierbe în cazan cu catran,
îşi fac muşuroaie cu gust de păcat,
aleargă în vene şi mor neîmpăcat.

20

Mi-e dor să ştiu pe unde eşti,
spune-mi ce gânduri rătăceşti,
închide-mă în supărarea
ce-ţi pietruieşte-n zori cărarea.

21

De câte ori mai vine
câte un an
şi te întreabă
ce mai faci,
când te cheamă
la poartă
să fii fericit,
căci pentru asta
mă las în lanţuri
de ocară purtată.

22

Crângu-mă, iarbă-mă, verde-mă,
bradu-te, mugură-te, sevă-te,
solniţă, botniţă, suspin,
piper pe cuier, festin.

23

Clipele mele,
spasme de stele,
pândind la ele,
gânduri rebele
le-agaţă-n breloc,
să le ţină pe loc,
să evit amintirea,
să rămân cu iubirea.

24

Nu ştii să numeri orele nopţii,
laşi întunericului frâiele sorţii,
sapi în mine tunel de lumină,
evadezi în dorinţa fără nicio vină.

25

Plâng când plângi
pentru că tristeţea
ciopârţeşte cuvintele
şi odată rănite
nu se sfiesc
să schilodească suflete.
Plâng când plângi,
lacrimile noastre
sunt un singur râu,
teama de întuneric
ne e tortura.

 

26

Te părăsesc puţin în fiecare zi,
fug din tumultul care îmi rupe
fiinţa şi umbra în mii de fâşii,
mă întorc în genunchi, capitulez în lupte.

 

27

Am crezut că poţi să mă auzi printre gânduri,
am crezut că ştii să mă iubeşti printre rânduri,
am crezut că ţi-ai cuantificat umbra cu mine,
am crezut în dimineţi şi m-am trezit fără tine.

 

28

Te-am iubit fără să te văd,
fără să te vorbesc,
te-am iubit fără să cred,
fără să te ştiu, să te locuiesc,
te-am iubit naiv,
din cea mai pură dimineaţă,
te-am iubit retroactiv,
din bucuria legiuită de viaţă.

 

29

Un suflet gri îmi apasă pe piept,
mă părăseşti în placide dorinţi,
te-agăţi de alte buze moi, mai fierbinţi,
să scrii sărutul şi n-am niciun drept.

 

30

M-ai prins în trenul nopţii de picior,
„Nu mai fugi în vis, iubito, mă laşi să-mi fie dor”,
te-ai plâns, tu nu ştii că nu pot,
din mine şi din suflet, vreodată, să te scot.

 

31

Nu vreau să te las să pleci când plâng,
vreau să rămâi chiar dacă sufletul nătâng
te sperie şi-abia aştepţi să ieşi pe uşă-afară,
de nu rămâi o să mă pierd în întuneric iară.

 

32

Mi-a fost dor de tine, în noapte,
şi-am întrebat visele de ce nu te-aduc,
„Te-a părăsit pentru o oboseală”, mi-au spus
ingratele şi m-au lăsat de dorul tău să mă usuc.

 

33

Am adormit, aseară, într-o durere veche,
care-mi lăsase urechea dreaptă fără de pereche,
mi-a furat rezonanţa cuvintelor tale,
a rupt în două inima partiturilor muzicale.

 

34

Ştii cum e
să visezi toate
câte mi le faci
în braţele altcuiva?

 

35

Caut prin tine, pun pe degete plasturi,
să se plângă-n surdină, până-mi găsesc nasturi,
rochia asta nouă nu mă prinde bine,
dacă n-o asortez cu ceva de la tine.

 

36

Tu împrăştii pe mine dureri
pe care le porţi cu tine de veacuri,
tu stârneşti în mine puteri
de-a răni suferinţe cu leacuri.

 

37

Ai trecut peste mine, aseară,
cu plugul dorului de primăvară,
mi-ai lăsat în inimă tristeţi-seminţe,
mă condamni să mor în verde de fiinţe.

 

38

M-ai scăpat pe jos
şi nu te-ai întors
să ridici măcar
gustul tău amar,
de pe buze arse,
gânduri fără case
mă bântuie pe-alei,
plâng, tăcuţi, ochii mei.
Copila Iubire
a tras la mânăstire,
a lăsat prin pieţe
oasele în zdrenţe,
o carcasă goală,
făr’ de minte, boală,
o umbră ce n-are
contur fără soare.

 

39

Aproape de ziuă,
curtată în piuă
de un pisălog
cu suflet olog,
o umbră de cafea,
a unui soare-beizadea,
îmi dă fior de viaţă,
mocnind de dimineaţă,
dor de tine, fiert la ibric,
poate în aromă să mă iubeşti un pic …

 

40

Azi m-am trezit verde,
broaşte măsurând firul de păr,
când soarele mă vede,
mă arde roşu, pe obraji de măr,
cel mai greu îmi e să renunţ la alb,
să ascund singurătatea, să mint,
să fur culori din universul abstract,
să acopăr cu negru ce simt.

 

41

Nu vrei echinocţiu, doar primăvară,
vrei timpul să curgă fără să-ţi ceară
să-ţi ajustezi iubirea cu mine,
te-aştepţi să ascund şi solstiţiul de tine.

 

42

De ce-mi iau cocorii din gânduri, când pleacă?
De ce primăvara nu aşteaptă să-mi treacă
mirarea verdelui tânăr din tine?
De ce fericirea nu întreabă de mine?

 

43

Mă ningi cu fulgi leneşi şi liniştiţi,
mă ningi cu bătăile inimii tale,
se-adună-n căuşul de gânduri cuminţi
zăpezi de tăceri asurzitoare.

 

44

Te-am lipit
de infinit,
ca să nu se mai mire
timpul
că nu te pot uita.

 

45

Azi am să-ţi scriu fără inimă,
fără delir, fără patimă,
azi am să-ţi scriu de pe rana,
pe care destinul a înfipt teama,
de-a nu te-ntâlni niciodată
şi-a cerşi în etern, dezbrăcată.

 

46

Mă calcă pe trup zile reci,
amiezi cu burţile seci,
mă ard pe inimă nopţi ermite,
zorii nu mai vin, tiptil, să m-alinte,
vino cu chinul timpului înapoi,
mă ia şi mă rupe în noi amândoi!

 

47

Coacăze, ciupind de limbă,
mă silesc să-mi strâng obrazul
şi tu râzi şi gura-ţi dulce
îşi ia la purtare nasul.

 

48

Fragile ploi,
nori rupţi din noi,
rechini de stropi
înghit raci orbi
şi în noroi
somn pentru-amândoi.

 

49

Mi-ai furat o zi, o zi la care ţineam,
după ce ai aruncat toate visele pe geam,
ce suflet gol te-a condamnat
s-aduni zestre fricii de-a nu fi uitat?

 

50

De mă iubeai nu înşirai
lanţ şi camee pe decoltee,
de mă iubeai nu spânzurai
perle-n urechi şi aur vechi,
brăţări uşoare, pe domnişoare,
nu ai fi strâns, de m-ai fi plâns.
Te părăsesc, căci nu găsesc
iubirea ta nici de-o bretea.

 

51

Nu pleca, nu încă,
mai ţine un pic
ziua pe loc,
mai dă-mi un amurg,
o amintire,
apoi lasă noaptea
să-şi facă loc.

 

52

Cal breaz, căzut în extaz,
îmbrăţişează-mă pe la grumaz,
de trupu-mi azi n-am trebuinţă,
poartă-n galop a nopţii dorinţă.

 

53

Când pârguiesc cireşe la urechi,
îţi prind neliniştea-ntre palme perechi,
sărut pe buze gustul nucilor verzi,
îţi spun că te iubesc şi nu vreau să mă crezi.

 

54

Copii târâţi prin ploaie,
uscaţi pe dinăuntru,
adorm, traşi de pâraie,
tăceri de gen neutru.

 

55

Îi spusesem lui Dumnezeu,
aşa, încălzind mâini reci la şemineu,
să rupă firul gros de aţă
ce ne leagă pe mine de tine, pe viaţă,
ce-mi deşiră sufletul şi n-am eternitate,
a râs nepăsător şi mi-a zis că ‘nu poate’,
m-a dat pe mine ţie şi tu însemni ‘aici’,
dar a lăsat să cadă un veac greu, de piedici,
i-am zis: ‘tu nu vezi, Doamne, că nicio grijă n-are,
el crede că iubirea e un fel de mâncare!’,
‘Poate-am greşit un pic, mă duc să calculez,
dar nu-ţi promit că, după, am să te eliberez.’,
‘De ce nu-mi dai şi mie o mână de noroc?’,
‘Îşi bagă dracul coada şi totul e un joc …’.
Poftim, ce explicaţie de mare Creator,
nici el nu se pricepe la plămădit amor!

 

56

Oamenii pierduţi în admiraţia şi disecarea propriei proiecţii pe geam nu au cum să înţeleagă aurora boreală, dar pot expune, cu ochii închişi, 5 motive pentru care frumuseţea îi agresează. Ei sunt triştii timpului pierdut.

 

end-of-story

 

 

 

 

 

Reclame