Delăsări

james dean (James Dean)

 

Îl priveam la fel de naiv precum îi plăcuse de la prima noastră întâlnire. Minţea la fel de arogant, timpul trecuse fără să ridice măcar un grăunte de praf. Credea în zâmbetele mele, tăiate rotunjit, modest, ca o intenţie de gogoşar purtându-şi trena de oţet pe tartină. Îşi pregătea discursurile cu meticulozitate, aşa cum mamele îmbracă, drăgăstos, noii născuţi. Avea nevoie de adoraţie şi i se părea că plăteşte un preţ destul de bun. Într-o zi va trebui să fac pace cu mine însămi şi atunci tăcerea va tăia din dicţie mai cinic decât un bisturiu. Până atunci îi dădusem puterea de a găsi în mine aplauze şi măreţie, o oglindă plină de defecte drăgălaşe, estompând distorsiunile în linii subţiri, ca trilurile de păianjen. Agăţa de el tot ce i se oferea din privire, ba scotocea, câteodată, până în fundul ochiului, refuzând să bage de seamă că vorbele fac paradă goale, că frazele se umflă în pene ca blestemul de foale, că pe spate i se arcuia o nouă minciună, ca o cocoaşă, din care la final va crăpa, puroind, marele epilog, boala lăsatului pe urmă.
El mă minţea şi pe-nfundate, trăgând pe gură o broboadă de piele. Şi oasele râdeau. Râdeau negând reumatismul şi frigul până la calciu. Râsul se propaga, ca o undă a bucuriei, în vene, în carne, iar inima îl fura şi-l strângea în pumn, egoist, pragmatic, lucid.

Anunțuri