Tăcerea din sminteala mieilor

turkish woman

Nu cunosc durere mai mare decât din muşcătura cuvântului. Deşi mă lupt cu ele să-i apăr pe alţii de turbare, le pocnesc de le sar mucii, când sar pe mine în haită zac neputincioasă şi cad în muţenie cu zilele, cu lunile, cu anii. Nu pot să plâng, nu pot să gem, nu pot să urlu. Gâtlejul mi se strânge convulsiv şi-şi icneşte arsura în tăcere. Un pumn îmi strânge cuvintele în punga şi lasă baierele hazardului desfăcute. Iar eu stau cu ochii încremeniţi, fără minte, fără vorbă, numai inimă, numai Golgotă. Şi lacrimi cad în orfelinatul nopţii, iar mâinile frământă pâinea de împărtăşanie, cerurile închid pentru mine bazarul de vechituri. Căci cine e mai bătrân pe lume, de nu Cuvântul? Dumnezeu? Sar bigoţii să-mi ia gâtul! Dumnezeu e un cuvânt. Când a creat Cuvântul, Dumnezeu s-a creat pe sine însuşi, şi-a dat o definiţie, şi-a făcut oglinzi din oameni, să-şi vadă ambiţiile, iubirile şi supărările terfelite. Şi-a scris neliniştile şi anxietăţile atât de bine, că noi toţi am crezut că sunt un manual de instrucţiuni.
Multă vreme am crezut că împărţind aceeaşi brioşă la micul dejun, viaţa noastră, povestită în concubinaj, ar putea căpăta oareşice sens. Să treaca de orice rigurozitate şi rugozitate gramaticală. Dumnezeu nu e simplu.
Mai intâi îţi dau peste cap antonimele. Tu zici ‘uşor’, ele vin şi zic că vor ‘greu’, zici ‘repede’, ele dau din picioruşe mai ‘încet’ ca melcul. Dacă nu te-ai zăpăcit de tot, vin în ploaie sinonimele. Astea tăbăcesc pielea ca la concertele de heavy metal, când te trezeşti împins din spate, cu capul între boxe şi bateristul a băut 15 cafele înainte, ca să iasă din mahmureală. Când zici că mai bine mori, apare de după colţ dom’ Profesor, care începe să răcnească că predicatul nu se asortează cu subiectul şi că ai inghiţit punctul de la sfârşitul propoziţiei. La câte virgule ţi-au stat în gât n-ar fi mare lucru, atâta doar că te opreşte în semnul întrebării, atârnată pe-o coadă de nedumerire, în timp ce el împarte semne de exclamare, rânjind deşăntat. După care o morişcă de declinaţii spulberă cuvintele, cu babeţică cu tot şi rămâi gol-puşcă, fără minte, fără Dumnezeu, numai inimă.
Mă gândisem să trişez, să nu mai folosesc cuvinte. Să fac din ochi. Doar că, ai naibii ochi, le obosesc muşchii şi se alege praful de Morse, sau polenul mai degrabă, şi dai în boala clipitului, cum altădată ai fi scăpat răsuflarea în strănut. Mi-au rămas doar semnele şi lăuta să-mi coloreze tăcerea. Sfidăm împreună cascadele de râs şi limbariţa naratorului.
Tăcerea ne închide la mânăstire, ceea ce e de-a dreptul hazliu, acolo te-ai aştepta să-l găseşti pe Dumnezeu şi când colo, tolănită pe perne şi ghiftuindu-se cu zmeurele şi frăguţe şade, dulce ca o baclava, cuminţenia pământului.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s