Iarna viilor

Din cer cad suflete, ca niște felinare, lumină rece, cruzime de stele căzătoare, raiul își mută seninul și curatul pe pământ, ceața își scoate din minți ultimul gând. Mă las mireasă, furată de voaluri călătoare, înțelepciunea apei mă doare de culoare și amorțesc în fericirea ultimei candori, timpul își spală păcatele, cufundat în zori.