Lumină de ținut minte

Zorii erau încă departe. Tăcerea se înfășurase în cearceafuri răcorite, acoperind trupuri ostenite și dureri îngăduite stării de veghe. De nori se prinsese o lumină ca de crini, de urechi un cântec trist, flămând și cititor în scăldătoare. Pescarii de pe Volga. Galena ațipise cu o mână pe crucea de la gât, între gânduri domnea pacea rugăciunilor fără mătănii. Bărbatu-său ronțăia un biscuit, încercând să cumpere un pic de timp chiar de la propria-i conștiință. I-am făcut semn că mă retrag, lăsându-i în grijă vise care căutau să se agațe de calmul rămas oarecum descoperit al nevesti-sii. Am mai apucat să-l văd sărutându-i aerul de pe frunte și acoperindu-i trupul cu un șal la fel de noptatec precum siluetele îngenuncheate la marginea cerului. Am închis ușa, încercând să mă dezobișnuiesc de zgomot, multe alte uși așteptau, iar noaptea nu voia să îmbătrânească. Din păcate, toate tăcerile sfârșesc în riduri.

Deși nu căutam un ațipit, ci mai degrabă un pic de tihnă în toate drepturile, m-a strâns de pe drumuri ecoul unor pași. Feriți, dar grăbiți. Mihalachi cobora niște scări ascunse de ochii oglinzilor. Arhitectul locurilor fusese adept al misterelor la vedere. Peretele acoperit de oglinzi părea să reflecte scările de sub picioarele personalului de serviciu, aducându-le aminte ajutoarelor de la bucătărie că dosirea cârnaților și îngurgitarea de băuturi alcoolice rămân în memoria păcatului. Ochiul deprins cu întunericul putea, însă, desluși umbre încovoind secrete ale unor altfel de scări, la fel și totuși complet diferite. Trecerea dintr-o parte în alta se făcea printr-o oglindă rotativă, pe care Mihalachi o uitase, în mâna câtorva secunde, întredeschisă. Lui Mihalachi până și povestea lui Barbă Albastră îi fusese predată la școală, doar că eu nu eram nevastă-sa, iar dezinteresul era mutual. M-aș fi putut ascunde în ficus, un plictisit refractar la tehnicile mult prea conformiste ale dentiștilor de a deschide gura, dar s-ar fi putut ca o nouă consternare, după miezul nopții, să-i facă rău directorului, iar eu nu voiam să piardă transferul la casa lui, cu șorț de mare grataragiu și câini jucând poker fără aprobarea carpetelor. N-a zăbovit mult, îndeajuns cât să-și întremeze inspirația sulfuroasă. Coborâsem încă un rând de trepte, întrebându-mă cam pe la ce nivel își deschisese netrebnicul cameră de comerț. Nu m-a observat și nici nu i-a mirosit a Chanel 8, Human Planet.

Giuvaergiul stătea aplecat în fața unei mese de lucru lungi, cu picioare metalice. Într-un capăt fuseseră aruncate, în neorânduială, tot felul de schițe și de cataloage de bijuterii. La vederea mea, bărbatul a ascuns inelul la care lucra în buzunar. Și-a schimbat ochelarii și s-a uitat mai bine, după care a scos inelul din buzunar și a continuat să lucreze. Pe undeva, în unul din dormitoarele muzeului devenit casă a artiștilor contravenienți, nevastă-sa îl înșela cu specialistul în fenomene meteorologice. M-am uitat de jur-împrejur să văd dacă nu fuseseră instalate capcane, că prea se apucase liniștit de șlefuit.

-Cel ce a venit cu tine îți poartă de grijă.

M-am uitat în spate, ca arsă de-o umbră.

Bărbatul a început să râdă. Sinistru. Mă așteptasem să fie bătrân, ca în toate poveștile cu pietre prețioase și inele făcătoare de minuni. Singura lumină venea de la o lampă de perete și îl închidea într-un con cu marginile aproape perfecte. Plecând ochii, surprinsă de propria mea curiozitate, am observat că îi lipsea un picior, o umbră fără umbră.

-Apropie-te, vreau să-ți arăt ce-am lucrat pentru Împărăteasa Bizanțului.

Încă unul căruia îi stătuse ceasul. Unde îl găsise Mihalachi? Nu m-ar fi mirat ca una din vocile pierdute din vedere de Freud să-mi fi răspuns: “La cimitir.”

-În Bangalore. M-a adus din Bangalore.

Ciudat, mi-am zis, împărătesele de la porțile Orientului își comandau giuvaericale la Viena, la Milano, la Istanbul. Dar poate că se pregăteau zile însemnate și atunci erau scoși din culcușurile de abanos și malachit cercei lungi cu safire, rubine și ochi dați peste cap, din sidef de apă sărată. Inelul era simplu, o bandă înflorată în argint cu aquamarine scăpate ca din buzunarele ploii, petale mici, țiitoare de atâta culoare cât să nu fie acuzate de modestie. Cu toate că nu avea nimic extraordinar în apariție, nu-ți puteai lua ochii de la el.

-Iartă-mă, a pufnit în râs bărbatul, acesta e pentru tine.

Mi-a pus veriga pe inelarul de la mâna dreaptă, al așteptării. A scos apoi, dintr-un sertar, un inel cât o roată de căruță: un safir cât un ou de cioară, înconjurat de diamante tăiate baghete, răsuflând greu, sub povară de aur de 24 de carate.

-Ăsta e al prietenului Mihalachi.

L-a asortat cu o altă verigă, bătută în safire elipsoidale, strânse de gât.

Mi-a lăsat timp să mă minunez, după care a mai scos un inel, unul ca un sigiliu, lucrat numai în aur, cu niște potire de crin vrând parcă să se scape din așa bogăție. Inelul împărătesei. Lângă degetul lui mic, aștepta un carnețel îmbrăcat în piele neagră, deschis la o pagină cu niște coduri. Prea târziu și-a dat seama că le văzusem. Mi-a îndreptat privirea înspre sketch-urile de la capătul mesei, unde alte coduri, piste false, abia așteptau să le șteargă pe cele vechi din aducere aminte. Multă viclenie trebuie să fi întâlnit oamenii aceștia în viața lor, de nu puteau să recunoască nici măcar o intenție fără ambiții pecuniare.

-Lucrați și pentru ceilalți oaspeți ai Casei Bulgakov?

-Nu. Sunt aici în vacanță. Mă leagă de Mihalachi niște amintiri care pentru dumneata nu ar avea sens. Să le spunem fapte de cătănie.

În Bangalore sau la Pukhstrykhudi nimeni nu auzise că în România, la vreme de studenție, toate fetele îmbrăcau haină militară. Nu ratasem nicio țintă, ba le ajutasem și pe altele să doboare inamicul. Trebuie să recunosc că cel mai mult îmi plăcea să fac pe-a proasta, lăsând minții și sufletului timp să se bucure de aerul proaspăt. Am încercat să-i dau inelul înapoi, dar s-a arătat îngrozit. Nimeni nu scoate unei doamne inelul de pe deget. Mi-a făcut semn să plec în tăcere.

M-am grăbit să ajung în camera mea. Trei emisari căutaseră să-mi dea de știre. Trei plicuri albe nu mai așteptau răspuns. În primul dintre ele se odihnea o înștiințare de la elegantul domn Eli, cel care mă așteptase la aeroport. Sâmbătă dimineața, Nicolae avea să mă aștepte, cu limuzina pregătită, pe o străduță din apropiere, pentru a mă duce la aeroport. Vorbise deja cu Mihalachi. La sfârșit de săptămână eram așteptați la Kiev. Mihalachi avea să închirieze un avion privat, pentru a-și impresiona viitoarea consoartă, o mare actriță. Cel de-al doilea plic era de la adevăratul domn Eli, care mă sfătuia să întârzii un pic aterizarea la Kiev, până zburătorul va fi pus înapoi în colivie, iar cheia aruncată peste alte două mii de ani. Al treilea plic era de la Mănăstirea Fetelor Bătrâne. Domnul Wagner, după toată simfonia, se ușurase pe niște straturi de bumbișori plantați chiar de dumnealor, crezând că-s microfoane. Îl atârnaseră de un stâlp rămas fără telegraf și îl obligaseră să dea ascultare la trei bătăi de toacă pe zi și la douăzeci de lamentări de clopote. Aveam un plan, să răzbun o suliță ce-i trecuse pe sub limbă lui Ion Iliescu, ca un diagnostic rămas fără urmări, prins la înghesuială.

De pe Volga, năvoadele își strigau fericirea: prinseseră un zbor învățat cu apa. De la Putna, clopotul ținea piept de unul singur ghiaurilor de la soare apune.