Ani au trecut, bunule Tată, și nu știu
de ce încă te urlă voci îngropate în pustiu.
Din stele ce țin altarul nopții luminat
picură ceară pe cruci de lemn, din cel osificat.
Îți scriu pe stropi de ploaie de vânt înmiresmate,
nu scrijelesc pe boabe de orez furate, mutilate,
e toamnă și dreptatea își ține respirația în echilibru,
copacii trimit vești pe frunze, fără timbru,
dinspre război se-aude un strigăt: A căzut!,
fagurii păcii vor ninge, plătind vieții mieriu tribut.
Guvernul Tău nu recunoaște noua oroare militară,
drumul de pește nu bate palma cu cenușa funerară,
și-n iarnă, când vor râde că în grajduri s-a născut
cel fără de păcat venit să binecuvânteze secretul neînceput,
tu, Tată, să îți semeni Adevărul în ninsori,
să cresc în primăvară în iarbă și în flori.
Lumină de ținut minte 