(foto de pe arbordayblog.org)
Netulburat cititorule,
Nu se poate să nu fi observat că silabisirea ajunsă, mai des decât mi-aș fi dorit, de râsu-plânsu m-a obligat să ies uneori dintre coperțile cărții, iar la întoarcere realitatea a ținut morțiș să mă apuce de picior, atât cât să câștige un pic de importanță. De această dată am ieșit dintre coperți doar pentru a te ajuta pe tine, cititorule, să înțelegi mai bine mesajele acelea rămase fără răspuns.
Într-o lume în care diavolul își caută adepți până și la cantina săracului, mesajele nu umblă dezlegate. Arhitecți de punctuație le mână cu tot felul de coduri, unele înțelese cu matematica, altele furate din cutia cu bijuterii a lui Dumnezeu.
Dacă ți-ai face timp, bun cititorule, să stai de vorbă cu Dumnezeu, să-L asculți și cu inima și cu mintea, dar mai ales mărturisind păcatele trupului, bunăvoința atomului s-ar pleca în fața ta, iar timpul s-ar lăsa înfășurat pe brățările narative ale Șeherezadei. Învățătura lui Dumnezeu nu cunoaște timp. Credința născută din spălarea sufletului de acneea efemerului, din nevoia dureroasă de adevăr și de împlinire dezrobește gândul de obediență față de punctele cardinale. În epură, cuvintele din trecut, prezent și viitor se amestecă, se caută de rudenie, se plâng crucii pentru a șterge păcatul de sânge al răstignirii. Înțelesul lui Dumnezeu trece de barierele omenești. O, dacă ai putea tu, bun cititorule, să descâlcești ce-ți spune Dumnezeu, ce minte extraordinară leagă toate cele pe care le cunoști cu cele care îți rămân necunoscute, care se ridică dintr-un singur om dar poate străbate viețile tuturor oamenilor, atunci ai înțelege cât de scumpă e fiecare picătură de Dumnezeu, de Viață din lumea aceasta. Diavolul a furat accesul la codificare, dar codurile satanice, ale diavolului și ale acoliților săi sunt repetitive, detectabile, urmează reguli. Înțelesul lui Dumnezeu, care acoperă tot ce există, e în continuă mișcare, ca și Universul, se mișcă, crește și descrește ca și Luna, strălucește și se înnourează ca și Soarele, vălurește, se vânturează, tace și vorbește. Când Dumnezeu te învață, o lume întreagă se recreează și înflorește în inima ta.
Diavolul însă nu stă cu mâinile în sân. Aruncă pe gândurile omului propriile sale coduri, propriile sale interpretări. Așa cum s-a azvârlit asupra lui Abraham când a cerut viața lui Isaac. Omul trebuie să aleagă. În fiecare zi sute de mici alegeri ni se agață de conștiință. Sunt teste pe care le picăm, sunt teste pe care le sacrificăm pentru un raționament crezut mai nobil, sunt teste pe care le înecăm în propriile noastre plăceri, mai mici sau mai de neiertat.
Cele trei misive pe care le-am primit pe drumul poveștii erau, de asemenea, codificate. Trebuie să mai știi, bun cititorule, că eu nu sunt și nu am fost vreodată vreo Margaretă, dar am cunoscut două: una adevărată și una de împrumut. Maestrul lui Bulgakov nu a fost vreun neprihănit, nici măcar vreun făcător de bine. Își dorea cu ardoare să cunoască faima, să atingă Adevărul, dar sistemul deșălat de invidie i-a făcut rate la înnobilare postumă. Și-a dorit dragostea unei Margarete nu pentru a salva iubirea din ghearele morții, ci pentru a se folosi de ea ca de o treaptă înspre putere, înspre cunoaștere, înspre absolut. Știi tu, bun cititorule, de ce Maestrul s-a așteptat ca o Margaretă, fragilă și în bătaia vântului, să treacă prin iad pentru el? Pentru că el era iadul, iar salvarea e anevoie, el preferând direct iertarea, și aia dată de pomană.
O să te întrebi ce hram poartă Mihalachi în toată tărășenia? Lui Mihalachi i-a intrat în cap că ar fi spătar la curtea lui Dumnezeu, că de acolo ar putea trage sforile fără a atrage atenția domnitorului. Eu însă, cititorule, am fost trimisă să-i arăt unde greșește. Îți poți imagina o slujbă mai ingrată? Convinge și învinge un narcisist arătându-i propriile greșeli și cerându-i să și le îndrepte!
Dar știi tu, bun cititorule, când s-a născut prima codificare? Când Dumnezeu a creat omul. Nu, Dumnezeu nu a ascuns în om vreun cod genetic complicat. Dumnezeu a codificat Universul pentru că a știut că omul va dori să-i fure puterea, decizia. Diavolul și îngerii au fost și ei oameni. Unii au încercat să-l păcălească pe Dumnezeu (vai, Homer!), s-au furișat la ceruri, poate când Dumnezeu, binevoitor, și-a odihnit pentru o clipă privirea. Diavolul cumpără cunoaștere adunând suflete, viață, specimene. Pe oameni i-a tot alimentat cu firimituri pentru a se putea folosi de creativitatea lor, moștenită. Au existat însă și mai există oameni care au acces liber la cunoaștere. Sunt aceia care nu sunt interesați de cunoaștere, așa după cum semne (mă auzi, Saussure?) li se arată celor care nu vânează semne, eternitate în adevăr, născută și nu făcută, primind doar cei care nu caută faimă, putere asupra altora. Există o evlavie a minții pentru care nu există bariere. E mai mult decât conștiință, e mirabila sămânță a Luminii. Pentru care Diavolul și-a deschis institut de cercetare. Există însă ceva ce-i lipsește Diavolului. Autenticitate. Nărăvit în înșelătorii, Diavolul nu vede adevărul, așa că și-a angajat o armată de așa-ziși alchimiști.
Și dacă nu te-ai plictisit deja, bun cititorule, o să-ți mai spun o poveste. Ceea ce ai considerat a fi complementaritatea dintre alb și negru e mai mult decât atât. E dragostea dintre moarte și viață care nu poate avea decât un final patetic de previzibil. Soarele a fost considerat pentru multă vreme un simbol al Vieții. Oamenii au preferat să ignore învățăturile lui Dedal către fiul său Icar. Soarele e foc mistuitor, de departe ușor de confundat cu Lumina, de aproape moarte, cenușă. Soarele e îndrăgostit, însă, până peste cap de mare, de apă. Și pentru că se poate oglindi în apele ei, unde se vede frumos, puternic. Soarele e un narcisist. Dacă s-ar cufunda în îmbrățișarea mării, soarele s-ar stinge, s-ar sfârși. Când nu se comportă precum un demon parazitar, ademenind Cătăline prin ale căror degete să poată răsfira pletele apei, ardoarea lui drăgăstoasă o evaporă și o ridică la ceruri, de unde, la reîntoarcerea pe Pământ, ea îi lasă în dar curcubeie. Furia și frustrarea soarelui ard și ucid. Împlinirea dragostei sale îi definește sfârșitul.
Pentru că odată cu divizarea în bine și rău s-a născut și ideea de cezar (ce zar!), moneda sorții are două fețe, iar, de departe, cea mai interesantă e cea ascunsă vederii. Toate poveștile lumii vin cu avertismente, fabulele oferă însă și hărți pentru aflarea comorilor. Scorpionul, locuitor al nisipurilor, al setei, al pumnului soarelui a vrut să treacă apa, dar nu știa să înoate, nu putea să înoate; pentru scorpion apa e ultima frontieră. Și atunci și-a căutat un mijloc de transport. A găsit o broscuță țestoasă, miloasă apropiată a eternității. S-a rugat de ea să-l treacă Styx-ul, promițând s-o ferească de otravă. Scorpionul a mințit, condamnându-se, în gând, și pe el și pe broscuță la moarte. Scorpionul vine de pe un tărâm al morții, el fură sau cumpără suflete pentru a avea ce negocia cu Dumnezeu, poate cândva nu va mai fi scorpion. Dar Universul nu se învârte în jurul soarelui bietului scorpion. Deci nu căuta să te deșerți în deșertăciune.
Dar ce mi-au spus, de fapt, mesajele care mi-au deschis ochii spre o altfel de perspectivă, dinafara povestirii?
Mesajul elegantului domn Eli mă înștiința că eram îndepărtată de muzeu și direcționată spre piste lăturalnice: jucători de teatru și de can-can. Îmi lăsa impresia că se urmărea instalarea de tehnică de ascultare și filaj mult mai sofisticată, ceea ce era o minciună, de ani de zile nu se mai înregistrase niciun succes în cercetarea militară, calculele erau pline de erori.
Adevăratul domn Eli mă liniștea în legătură cu plecarea trupelor de la comanda Kiev-ului. Era de preferat să aleg o călătorie cu autocarul, niște pene tocmai ce lăsaseră naziștii în smoala goală.
Misiva de la Mănăstirea Fetelor Bătrâne mă anunța că Belgia nu e marți, ci un simplu divizor de 5. Magriții și Chagallii fuseseră descalificați din preliminariile numărătorii inverse.
Toate cele trei scrisorele conțineau aceeași propoziție: “Kiev-ul a pierdut procesul cu Nicolae Iorga.”
Lumină de ținut minte 