Lumină de ținut minte

(google search, yahoo image)

E drumul musulmanilor spre Mecca o cale de mântuire? Musulmanii se întorc cu fața către Mecca pentru rugăciune, rugăciunile urmărind drumul soarelui pe cer, de la răsărit. Caznele clepsidrei le-au fost date ca povară.

Când mi s-a spus că eram așteptată la Kiev, pe unde crucile umblau cu picioare rupte, nu numai că m-am întrebat cu ce ocazie?, dar am zâmbit revoltei care își făcuse plan să-mi citească viitorul în stele.

Înțelepciunea își caută mereu dovezi în primăvara vieții, în greșelile care, dănțuind ca nebunele, lasă la vedere cotloane de suflet neștiute până atunci și pe care nu se poate pune preț, fiind acoperite de corolar. Pe vremea studenției mele spontaneitatea era încă mama destinului tutelar. Căutând vacanță într-un sfârșit de săptămână furat cărții sau poate, mai bine zis, căutând iubire într-o vacanță de intersecții melancolic-geometrice, am hotărât să iau trenul spre prima destinație înscrisă la fruntașe pe lista de plecări. Nu a fost să fie munte, a fost mare. Vara toți oamenii iubesc marea. Chiar și iarna aparatele de fotografiat promovează sculpturi de crivăț și sare. Eu plecasem în vizită în martie, când n-o iubea nimeni. A fost și soare, a fost și ploaie, și vânt, și iubire neatinsă de patimă și de păcat. Pacea crește în pomi și plânge în valuri.

Dacă tot era să-mi dau cu părerea despre Kiev, preferabil ar fi fost să călătoresc cu trenul, departe de invitațiile galante. Din aproape toate filmele normalității hollywood-iene am învățat că din tren se poate sări și supraviețui chiar și când cetele de răufăcători încearcă să comprime dreptul la existență. Aveam însă să studiez și varianta cu autocarul. Autocarul e un autobuz de drum lung, mijlocul de transport al sărăcanilor ce-și caută de lucru. Miroase a pârjoale, a brânză și a șnițel. Slănina are intenții inodore. Ceapa, însă, strigă de bucurie în gura mare. În autocar e gălăgie pentru că curiozitatea plătește tribut doar vieții.

Am întrebat de stația de autocar și am fost îndrumată spre o zonă de la marginea orașului, pentru a lua startul înaintea mulțimii.

Stația însemna o bancă tăiată dintr-o felie de copac și pusă pe niște butuci cu scoarța obrazului rămasă nerasă. Deasupra băncii curgea o salcie, care, cu bună știință, ignora toate semnele de circulație. M-am așezat pe bancă, lăsându-mă acoperită de pletele uitate demult de pieptene. Pe o parte salcia fusese ciunțită, nu de foarfece ci de mâini nepricepute, care-și căutaseră probabil un cadru pentru minți rămase moarte în telefoane.

Am despăturit ziarul cu care înfășurasem cartea, dar privirea mi-a rămas pe titlul unui articol care mă avertiza că în Ucraina nu lupii trimiteau semnale Morse urlate lunii, ci un câine amator de castraveți murați, care renunțase la oase și fripturi după ce primise educație ecologică de la un satelit artificial. Mai întâi omul, în ridicolul în care s-a lenevit și în prostul gust care l-a căpiat, s-a apucat să facă flori de plastic, apoi câini de plastic, păsări de plastic, până și-a împotmolit creativitatea în minți de plastic. Gândurile naturale, neșmirgheluite de ideologii și propagandă, miros bine, nu frumos.

În timp ce conferențiam pentru mine însămi m-am trezit căutând cu privirea peste drum. Drumul era lat, de parcă pe acolo trecuse cândva o apă, dar într-o zi se supărase, își luase catrafusele și dusă a fost.

Dacă există un obicei (atenție la primele litere!) pe lumea aceasta, la fel de delicat precum suspinele ploii, atunci este acela de a observa. De a comenta doar în gând și de a observa. Doamna Christie a explicat pe îndelete meticulozitatea cruciferă nu a verzei ci a rațiunii care pune suflet în tot ceea ce face.

De cealaltă parte a drumului râdeau fără rușine față de schismele tăcerii domnul Gogol și domnul Defoe. Undeva în depărtare, cam la un metru distanță de ultima casă, o babă își punea rufele la uscat. Două ciori croncăneau de pe stâlpul de iluminat uitat aprins. Domnii Gogol și Defoe păzeau o tufă de trandafiri, care nu părea să aibă ceva împotrivă. La un moment dat tufa a început să se miște, iar de după crengi și-a facut apariția nimeni altcineva decât acel domn Eli care mă așteptase la aeroport. De data aceasta fără costum, doar în cămașă și pantaloni scurți. De gât îi atârna un lanț de aur, dar gravitației nu părea să-i pese cât de tare avea să-l doară. Mâinile și picioarele îi erau acoperite de tatuaje. Ăla da camuflaj! De lesă ținea un câine, dar în bătaia soarelui nu se mai distingea care era câinele și care omul. Domnii Gogol și Defoe purtau costume de stambă, pălării de Panama, iar de butoniere își prinseseră niște frunze de pătrunjel. Pe lângă ei, aburul după-amiezii părea să-și caute un cerc. La un moment dat pretinsul domn Eli a scos din buzunar un fel de telecomandă, în urma a ceea ce păruse a fi o discuție aprinsă. Salcia mă păzea ca un adevărat Doamne-ferește!

Dintr-o dată și-a făcut apariția o turmă de capre și oi, amestecate și neavertizate. Caprele au început să sară unele la celelalte, prinzând oile la mijloc. Pretinsul domn Eli aduna deja banii de pariuri, așteptând momentul în care să dea drumul la câine. Tot pe neașteptate, de după gardul casei babei care încă își mai atârna, nestingherită, rufele la uscat, și-a făcut apariția un țărănoi deranjat de la masă, desculț și purtând pe umăr o ghioagă care prinsese și vremuri bune, un cioban lăsat fără turmă de niște maidanezi care își vânduseră sufletele unor șaormerii. Ciobanul a trăsnit caprele între coarne, împleticindu-le lipsa de discernământ. Oile l-au urmat în lipsa de lăcomiei a ierbii din decor, în timp ce caprele, încurajate de pariori, au început să se bată cap în cap, ca lovite de streche, ca niște munți de visuri mahomedane prăbușiți în căițe de solomonari.

Pretinsul domn Eli a fost nevoit să-și creadă ochilor, îndepărtând câinele căruia începuse să-i miroase a sânge de căpcăun. Împreună cu domnii Gogol și Defoe s-a apucat să împartă capsomanele pe căprării. La egalitate ar fi pierdut toți banii. Ceea ce părea a fi fost o baltă de sânge, nu era în fapt decât o erupție de petrol, semn că niscaiva balene începuseră să sufle în fluierele conductelor din mări ale nordului. Domnul Defoe a scos din buzunar un măr și un cuțitaș cu unghieră, despărțind fructul de pielea de pe căpățână. Ciorile uitaseră să mai croncănească, privind prostite la distinsa adunare.

Autobuzul a dispărut, lăsând în urmă o binecuvântată colbăraie. După ce a plecat mi-am dat seama că furaseră tufa de trandafiri. Caprele alergau ca niște câini de pripas în urma norului de praf. Dacă ar fi plouat, am fi avut parte de o recoltă de oameni cu învățătură de minte.

Cineva anunțase probabil autocarul că pământul se putea lipsi liniștit de nerăbdare.