Lumină de ținut minte

(Foto de pe https://www.blog.sfatfarma.ro/2017/03/sfaturi-despre-sanatate-vechi-de-100-de-ani.html)

Rămăsesem privind în zare, ca la un ecran pe care numai vântul ar mai fi putut trânti niște culori, căci poarta necuprinsului rămăsese închisă și nici măcar soarelui nu-i fusese permis să tragă cu ochiul. Vântul însă se răsfirase prin penele somnului de după-amiază și numai niște puradei scăpați din poala unei brize căzute pe-o rână mai răscoleau bretonul de salcie. Mi-am luat valiza, hotărâtă să traversez drumul ca să văd cum arăta lumea de pe partea cealaltă. Poate că autocarul adormise pe undeva, într-o umbră, lăsându-i domnului Esenin răstimp să mângâie niște elegii. N-am apucat să pun piciorul, când o namilă de autobuz cu ochii cât ghiuleaua a oprit chiar pe locul eliberat de alaiul pretinsului domn Eli, scuturându-se de niște miros de cauciuc încins. Tăblița din geam recomanda o călătorie spre Ierusalim. Autobuzul era plin de soldați, care își aliniaseră deja privirile în dreptul ușii de lângă șofer. De la volan, o călugăriță cu obrajii ridicați până la mila ochilor împărțea bilete de voie. Soldații se buluceau deja în restaurantele rămase fără parcare, sergentul număra armele abandonate pe scaune.

-Caporal, domniță, lu’ domn sergent i-a născut nevasta și-a rămas să-i aleagă numele. A venit în locul dumnealui moașa.

Călugărița-moașă își ștergea mâinile delicate de șorțul imaculat. Citindu-mi în ochi nedumerirea, mi-a arătat rucsacul agățat de spătar. Caporalul le luase urma celorlalți. Încă îi zâmbeam călugăriței când niște glasuri trezite dis-de-dimineață încercau să-mi atragă atenția, îndemnându-mă să mă dau deoparte. Bărbați și femei cu papornițe, cu genți de voiaj parcă prea voit elegante, cu valize moștenite de la bunici au năvălit în autobuz. Unul care târâia un picior și unul căruia îi tremura mâna au strâns toate armele și le-au scos afară din autocar. Călugărița mi-a murmurat o rugăciune în păr, mi-a pus în palmă o sticluță de agheasmă și o cruciuliță de lemn, după care au plecat ca din senin, căci îl lăsaseră în urmă pe ca din pușcă. Soldații au exersat un dat năvală afară din restaurante și patiserii, apucând de armele aruncate în drum, gata să tragă după autobuz. Gloanțele fuseseră însă lăsate să cadă în rețeaua de canalizare, niște șobolani aveau probabil să fie intoxicați de ideea că marele șobolan făcut la imprimantă le făcuse rost de niște rachete de ajuns direct în troaca porcilor răsfățați de Ignat.

Avusesem bunul simț să mă retrag din calea mâniei soldaților, optând pentru promisiunea de confidențialitate a salciei fără rău de mare. Caporalul le-a ordonat pufanilor să-și ia înapoi Coca-Cola, McDonalds-ul și prăjitura care îl umilise pe Napoleon. Soldații au deșurubat firmele și reclamele, au înhățat doi vânzători de droguri cu studii de import-export și au alergat către elicopterul care îi avertiza pe ruși că dieta sănătoasă nu cunoaște frontiere. Baba care nu cu mult timp în urmă își atârnase rufele la uscat arunca după ei cu cartofi și nu aveam nicio intenție să-i spun că ar fi trebuit să ridice cartofii de jos doar cei care nu văzuseră niciodată gândaci de Colorado. Poate că devenisem suspicioasă, dar am simțit că mă lepădasem de carnavalul animalelor. După ce au plecat, trăgând după ei reticența elicei, m-am gândit să mai fac o încercare, de data aceasta fără valiză, pentru că majoritatea îmbrăcăminții, mai puțin lenjeria, o dădusem deja de pomană papornițelor din autobuzul ce-și purta cu milostivenie crucea către Ierusalim. Nu exista niciun semn că acolo ar fi fost o stație de autobuz. Gogol, Defoe și Eli smulseseră tufa de trandafiri cu rădăcină cu tot. În groapă își făcuse cuib o pereche de drone. Le-am zdrobit fără să sun la vreun post de televiziune, altădată m-aș fi mirat doar de mersul parcă dus de subsuori al unei familii de dropii.

M-am întors la stația de autocar, poate că aceea era de fapt stația de autobuz și numai eu refuzam să privesc la autocarul care aștepta, dar parcă nu era. Am început să pipăi aerul și până și ciorile care ajunseseră la o înțelegere cu stâlpul de iluminat au crezut că eram gata să-mi iau zborul. Mi-am mascat râsul sub bretonul de salcie, cel puțin banca rămăsese pe lista de inventar. Nici nu apucasem să-mi umezesc buzele cu agheasmă, când o mașină ce părea a fi a Primăriei a oprit nu departe de stația de autocar, fără însă să semnalizeze. Doi muncitori au sărit entuziast din remorcă și s-au apucat să sape o groapă. Din timp în timp consultau o hartă pe care unul dintre ei o scotea aproape cu reverență din buzunar. Când rezultatul eforturilor li s-a părut mulțumitor, au aruncat sapele înapoi în remorcă, trăgând de crengile strigătoare la cer ale unui măr. L-au plantat la locul faptei, după care au dispărut cu camion cu tot, fluierând.

Nu știu cât timp a trecut până când și eu și mărul am încetat să ne mai privim, eu căutându-mi tihna în cartea care întorsese îmbufnată o tăcere de aur brațului de ziar. Mi-a răsplătit interesul încă de la prima pagină. Mult prea târziu l-am văzut pe domnul Bosch apropiindu-se, aș fi putut pretinde că eram o amforă chiar pe locul pe care își dăduseră obștescul sfârșit cele două drone și de unde plecase să vadă ce mai era prin lume tufa de trandafiri. Domnul Bosch ținea la subraț unul din triptice. Ajuns în dreptul mărului, a desfășurat tripticul așa după cum erau manevrate și paravanele chinezești, prinzând și mărul sub acoperire. Crezusem că le văzusem pe toate, până când domnul Bosch a început să se dezbrace și să-și atârne textilele de triptic. Gol-pușcă, și-a întins brațul peste paravan, prins strâns de brațul mărului, oferindu-mi un fruct. Încercând să-mi feresc privirea, am realizat că adusese cu el toate păcatele lăsate fără lumină și am știut, fără tăgadă, că Adam a fost de fapt cel căzut în dizgrații, Dumnezeu preferând femeia. Sute de gânduri mi s-au perindat prin fața ochilor: dacă bărbatul ar fi ascultat de femeie, dacă numai femeia ar fi mers la școală și ar fi ținut bărbatul ocupat doar cu agricultura și cu zootehnia, s-ar mai fi inventat inchiziția și dinamita? Dacă numai femeile ar fi avut dreptul de a face afaceri și de a ocupa funcții în stat ar mai fi fost atâtea războaie, oamenii ar mai fi fost înrobiți de bani? Poate că nu am fi ajuns pe Lună, dar ar fi fost mai puțini săraci, mai multe grădinițe, mai multă empatie în spitale și în școli. Dacă femeile ar fi condus lumea ar mai fi existat atât de mulți violatori? Dacă femeile ar fi fost cele care să ridice biserici, ar mai fi existat entități religioase care să incite la crimă? Dumnezeu l-a lăsat însă pe Adam să-și sape singur iadul. Pentru că bărbatul a fost cel care s-a ocupat și de educația femeii și a copiilor, aproape rupându-și din suflet dreptul femeii la vot, multe mame, deși ele au fost cele care au perpetuat viața, esența Creației, au urmat bărbatul în loc să-l urmeze pe Dumnezeu.

Sfinții pe care îi creăm, din dorința de a-l simți pe Dumnezeu mai aproape, nu sunt ei oare dovada faptului că în continuare am ales omul de pe cruci mărginașe în loc să-l fi ales pe Dumnezeu? Poate că uneori nu-l mai vedem pe Dumnezeu de mulțimea sfinților cărora le cerem, sperând poate în mai multă îngăduință, ajutor. Așa mă plângeam singurului Dumnezeu care încă îmi mai trimitea scrisori de iubire și ale cărui cuvinte mă scăpau, mereu și mereu, din ghearele durerii și ale dezolării.

Până la urmă a oprit o mașină și în dreptul stației de autocar, mașina Poliției! Un polițist rotofei și îmbujorat ca o sfeclă a coborât din mașină și s-a dus țintă înspre paravanul domnului Bosch. L-a amenințat cu o executare silită: confiscarea tripticului și trimiterea la secția de pictură naivă, unde tuturor flămânzilor avea să li se dea câte ceva de îmbrăcat, unora mai mult cu smoală decât cu pene. În timp ce domnul Bosch se îmbrăca tacticos, polițistul a scos din port-bagaj o balalaică și a început să fredoneze: Очи чёрные / Ochi negri. Domnul Bosch a lăsat tripticul să cadă peste polițist și a luat-o la fugă. Polițistul a scos un răcnet de durere, un alt polițist a sărit de la volanul mașinii și împreună au dispărut pe urmele domnului Bosch, amenințând aerul cu balalaica. Aș fi putut să mă urc în mașina Poliției și să mă întorc liniștită la Casa Bulgakov, blamând pentru îndrăzneală fascinantul șir de evenimente cărora le fusesem martoră, dar chiar în acel moment un autocar a oprit în mijlocul drumului, nemulțumit că mașina Poliției se pretase să îngreuneze circulația. Șoferița a aruncat tăblița cu destinația Ucraina, înlocuind-o cu una cu destinația România. Abia atunci mi-am dat seama cât de dor îmi fusese de Suceava. De emoție, cerul a scăpat pe mine o găleată cu apă.