Lumină de ținut minte

(Imagine preluată de pe turkishculture.blogspot.com)

Bătrânul cărturar a adormit cu ultimul cuvânt prelins pe barba scurtă. Trezit brusc din somn, soarele avu nevoie de câteva clipe ca să se dezmeticească și să-și tragă înapoi hangerul, la cingătoare. Șoferița i-a făcut patul autobuzului pe dreapta. Cu fața acoperită de o frunză de castan, luna căuta prin iarbă clepsidre de zahăr candel.

Ne-au trezit scrâșnete de dinți plombați de motociclete. Locuitorii Casei Bulgakov îi căutau în coarne lui Mihalachi. Brocarturi, mătăsuri, fracuri, jobene, togi și anterie de răspopiți se înfășurau pe cizme cu fruntea pe genunchi și pe vânt. Artista primise probabil rolul Cleopatrei. Pretinsul domn Eli vindea monezi, fără virtuți, cu chipul cezarului Mihalachi. Undeva la un stânjen de gară, nenea Antoniu fuma o țigară, rezemat de istoria universală a infamiei unui bătător de covoare. Lucrase la CFR. Pielea i se lipise de plămânii tot mai grei; răsufla în înghițituri mici. Nu mi-au plăcut niciodată faraonii.

Am oprit la o cafenea din Bryansk. Pentru bătrânul domn, ospătărița a umplut masa cu plăcințele, clătite, tartine, ceai și cafea.

– Vatrușka, Plușki, Șarlotka, Zapekanka, Syrniki …

N-aș fi zis că a trecut prin atâtea iubiri, de obicei profesorii adorm nemâncați, printre cărți, visând că i-a invitat regele la masă. Îi dăduseră lacrimile de fericire.

– Să oprim la farmacie, să-i iau un Dicarbocalm, i-am șoptit șoferiței.

– Nu e nevoie, mi-a răspuns, ceaiul de gălbenele se ocupă de digestie.

I-am luat niște plăcințele și la pachet, înainte de a-și înfunda buzunarele cu ce mai rămăsese pe masă. A pus în batistă o bucățică de coptură cu mere, ca pe un boț de anafură la care să se-nchine. Evita să se uite la soare, de parcă până atunci îl ținuse ascuns un întuneric. La ușa autobuzului așteptau niște zarzavagii care își dăduseră câștigurile pe pâine și ne rugară să-i ducem acasă, prin satele ale căror lumini, ca de ceară, aduceau depărtările lângă drum.

– În zori sultanul mi-a trimis doi eunuci de încredere și două roabe, să mă ajute cu ritualurile dimineții. Spălat, îmbrăcat cu haine noi, turcești, cu dichis, cu barba și mustățile parfumate și răsucite am fost hrănit, chiar din mâna roabelor, cu bucățele de carne aromată învelite în foi subțiri de aluat nedospit. Pentru cafea și zaharicale am fost invitat într-una din bibliotecile de taină ale sultanului. Prin geamurile fumurii, întredeschise, se zăreau femeile din harem, bălăcindu-se într-un havuz înconjurat de păsăret frumos colorat, prins în colivii aurite. Pe apă pluteau bărci mici, ca de furnici, din petale scuturate de la toate neamurile.

“Nu e cu ele. Nu-i pot intra în voie. Poate dumneata, boier Toma, vorbindu-i limba, să-i faci cunoscute chinurile inimii noastre.”

Am tresărit de la prima silabă. Turcii umblau cu pumnalele după ei tocmai pentru momente din acelea în care citeau gândurile altora.

“E fată de domn moldovean?“ Începusem a mă gândi și la cei dați deoparte de vodă.

“Nu știu cine e, oamenii mei au găsit-o rugându-se la un schit tăiat într-o stâncă, ascuns de fagii Moldovei. Nu a scos un cuvânt. I-am promis viața mea, nu s-a îndurat.“

“E călugăriță?“

“Purta haine de lume, nici trase în fir, nici de pânză groasă.“

“Poate nici nu-i moldoveancă, cum să-i intru eu în voie?“

“Boier Toma, te călărește sângele pe vene și cugeți cu repeziciune, nu pe îndelete. Când am spus că vorbiți aceeași limbă, am gândit la limba tinereții. Află ce pune la cale.“

“Pune ceva la cale?“

“Asta îți cer să afli … și să mă vorbești de bine înaintea ei “

“Ce te face să crezi, Mărite, că aș reuși în încercarea ce mi-ai ales?“

“Nimic, boier Toma, nu am nimic de pierdut, dumneata, însă, să nu uiți în slujba cui ești!“

Eunucii sultanului m-au abandonat în unul din salonașele haremului. Haremul era construit ca o floare, cu arcade și odăi ca niște petale de jur-împrejur. Tinere și bătrâne lăsate în grija unor perne mari, îmbrăcate în mătase și brodate cu mărgeluțe de toate confesiunile, trăgând greu de canafi îngrijit pieptănați ciuguleau struguri și râdeau mărunțel, în timp ce, dintre roabe, unele le masau picioarele cu uleiuri parfumate, altele își cântau iubiri care nu ar mai fi știut pe unde să le găsească.

Rezemată de un braț de marmură rece, privea la copiii cărora le venise rândul să se zbenguiască în havuz. Mă dureau toate și uitasem în ce limbă mă născusem. A întors capul, când mi-a auzit pașii. Parcă tot soarele se lichefiase pe dinăuntru și numai ea era în stare să plouă. A luat o mână de apă dintr-un vas plin cu struguri și mi-a șters fața. I-am prins mâna și ducând-o iar la vasul de porțelan, i-am băut din palmă. Mă cerceta. Am dat s-o sărut, căci nu mai știam de partea cui eram și mi-a înfipt pumnul mic și ascuțit în ficat până i-am îngenuncheat cerând îndurare.

“Trebuie să mă scoți de aici.“

Nici nu trăiam pentru altceva.

“Dă-mi ceva timp, n-am secrete de dus cu mine.“

“Am un plan.“

Bineînțeles că avea un plan. Știa ziua, ora, secunda, nu-i trebuia decât un nătâng care să se lase prins!

“Nu te mai smiorcăi, că n-ai să mori curând!“

Intrasem într-o lume în care unii bănuiau și ce n-am gândit. Și apoi, cine era femeia asta, căci de-ar fi lăsat-o la schit ar fi împărățit probabil peste toată Evropa?! De un lucru eram sigur, viața mea era în mâinile ei și nu în cele ale sultanului. Un pic de îndărătnicie moștenită de la mama îmi spunea că s-ar putea să visez, iar sultanul mi-ar fi scos ochii și m-ar fi trimis la ocnă dacă ar fi bănuit înșelătoria, dar zgâtia asta de fată ar fi avut un plan și m-ar fi scos și de acolo, fie și târât pe burtă.

“Spune-i sultanului că-i mulțumesc pentru podoabe și pentru invitația de a-mi alege câteva cărți din valoroasa sa bibliotecă. Să trimită o roabă după rugăciunea de amiază. Noi ne vedem diseară la balul în cinstea ambasadorilor Evropei. Nu căuta să-mi vorbești, îți voi trimite eu carte.”

Ce-i promisese Dumnezeu Moldovei?