Lumină de ținut minte

Când am deschis ochii, m-am holbat în ai morții …

galbeni, trași de păr din căngile pielii,

fără lacrimi, uscați ca scaieții;

duhnea a sânge și a puroaie,

când mă uitai mai de leac,

îmi dădui seama că era Culiță, calfa potcovarului,

și peste el Vasile, cu clopul strâns între dinți.

Moartea se așezase pe din trei

și-și tăia cu securea foi străvezii de slănină, prăjite la soare.

Ptiu! Da’ du-te pe pustii, farmazoană!

Cu greu m-am tras la lumină, își făcuse jilț scârnăvia!

M-am pipăit peste tot, să văd de nu-mi luase din pulpă,

mâinile erau la locul lor,

picioarele la locul lor,

gâtul un pic întors spre dreapta, dar nu țeapăn,

degetele un pic amorțite,

după cum eram îmbrăcat, plecasem la război.

Pe ăi de-i mai cunoșteam i-am strâns la grămadă

și i-am împins înapoi în tranșee,

corbii umblau deja după mărunțiș,

din două puști am legat cu sârmă o cruce,

parcă mă mustra maica …

am dat jos cămeșa și-am legat din ea o cruce,

maica m-o pupat pe frunte.

Am aruncat o mână de pământ peste ei,

să fie de sămânță,

de la mine mai puțin, de la …

Doamne, m-am rugat să dai ploaie,

să și-i strângă pământul la piept.

M-am târât o zi, o noapte și încă una,

alungasem io moartea, dar deochiul parcă mi se lipise de ceafă,

mă dureau și coatele, și genunchii,

dar cât de fericit eram că stătuseră la locul lor

și nu dezertaseră, să se întâlnească cu dușmanul!

Am dat de-o pădure, peste tot pe unde a fost câte un război

a fost și-o pădure,

vă spun că așa e, așa am citit și-n cărți,

domnului învățător nu-i plăcea să sărim paginile,

zic de cărți pentru că din ele a ieșit și iepurele,

m-am luat după el, nu-mi era mie gândul la căciulă,

ci la o ciozvârtă de friptură întoarsă iute

pe foc de lemnișoare plăpânde, căzute din copac,

stropit cu un pic de verzitură de brad,

cât să sară scântei și să ațâțe privirea.

Iepurele nu era însă din ăla nobil, lord englez,

ci unul de-ai noștri, mulțămit să plătească chirie

pentru o mână de fân și-un loc în grajd,

cât mai departe de toporișcă, să nu se spurce de mâncare rece!

M-a dus pe drumul unui izvor, călător ostenit, cu dureri de șale,

abia după ce mi-am înecat fața în palmele-i dulci

și purtătoare de leacuri am putut gândi drept,

căci dragă îmi fusese buchia cărții, dar numai stomacul

mă mai răbda de foame. Nici n-am apucat să păcătuiesc de două ori,

că s-a auzit o împușcătură și m-am trezit cu o gâscă în brațe;

mi-am dat ușor drumul la vale, pe râpă,

până sub sumanul unor brațe vânjoase, cu cingători de frunze late.

Gâsca, oloagă ea dar m-a salvat din brațele disperării,

iar în semn de mare prețuire i-am îngropat penele și oasele

sub un bolovan pe care am scrijelit cu briceagul Capitoliu,

ca să fie pomenită la martiri, când s-or trezi copacii pentru rugăciune.

De mers am mai mers, dar, nu știu de ce, Dumnezeu nu prea avea chef de vorbă.

Din pădure am dat direct într-un sat,

un sat ca toate celelalte, doar că cei aciuați pe-acolo

nu auziseră de război. Toate erau ca mai înainte,

toate erau la locul lor.

O femeie m-a tras de mânecă și mâneca s-a tras după ea:

-De unde vii, străine?

De unde veneam?

-Din pădure.

A râs cum nu mai văzusem în toată viața mea. Viața mea de după.

-Dacă mă ajuți să tai niște lemne și le clădești în șopron,

ți-oi da un rând de haine, o traistă cu de-ale gurii și ceva bani.

Am râs, că așa simțeam că se vorbește în satul acela.

Când am fost gata să plec, am întrebat dacă aveau gară,

aveau, un neam de-al ei ducea oamenii, dis de dimineață, cu căruța,

nu m-au lăsat să plătesc, atât le era de milă.

Nici în tren nu aveau soldați, numai găini legate de picioare,

găleți pline cu zarzavaturi și margarete,

câte-o putină cu brânză și oale cu lapte acru, bune de dus la târg.

Pe cărarea dintre desăgi venea un zdrențăros, slab și cu găvanele goale,

mânat de un toiag la fel de flămând, povestind de satele

a căror poveste nu mai era pe lume.

Dacă aș fi știut că erau la căutare,

aș fi luat cu mine ochii dați pe-afară ai lui Culiță …

atunci mi-a trecut un gând, așa, prin față:

Io unde mă duceam? Unde era satul meu, pe ce lume?

Am tras de ușa vagonului și m-am cățărat pe acoperiș,

oamenii îmi strigau să mă aplec pe sub fire,

să cobor, să nu mă las dus cu ochii în soare,

vântul trăgea vârtos de hainele de pe mine,

ca și cum ar fi fost Culiță, ca și cum ar fi fost Vasile,

și Gheorghe, și Dumitru, și Ițic cu prăvălia lui cu scofeturi cu tot …

Mi-am pus palma streașină și i-am căutat casă …

acolo, înainte să se tulbure zarea, acolo,

albă și dreaptă era casa ce-am ridicat-o cu palmele mele,

cu Lina mea frământând lutul cu picioarele goale,

cu cireșul ce ținea de hotar grădinii …

Rufele copiilor zburdau pe sârma care mă recunoscuse,

numai clopotul bisericii mă privea sever,

câte duminici lipsisem de la slujbă?

Am coborât și am sărit din tren înainte de haltă,

alergând pe câmpul ce încă îmi era prieten,

strigat pe nume de grâul căruia nimeni nu putuse să-i ia lumina.

Câini fără căpătâi îmi alergau pe urme,

de uliță nu se atinseseră, tot stearpă și colbăită,

de după gard se rostogoleau glasuri vesele, subțirele,

neștiind că, răpus de dor, le căzuse în genunchi … tata.