Lumină de ținut minte

Profesorul se lupta cu zadarul ca să adoarmă, răsucindu-se de pe o parte pe alta, suspinând. Șoferița se apropie de el cu o cană de ceai ținut la cald, în care picurase un strop de miere.

-Care vă este numele?

Curios lucru, până atunci nu dădusem atenție lipsei de apelativ. Părea de-al casei, sau de-al autobuzului, ca să zic așa.

-Nu știu … Vanea? Poate e cineva despre care am scris … sau poate am citit la gazetă …

-Vanea, nepotul lui Mendeleev …

Șoferița a scos din sacoșă o prăjiturică cu afine, pe care i-a pus-o în palmă.

Între timp, un Gavroche cu șapca trasă pe ochi încerca să se agate de autobuz, din mers. Șoferița doar ce a apucat să deschidă ușile, că Gavroche a și năvălit înăuntru, încercând să șterpelească legătura de cărți a bătrânului. Tot șoferița i-a pus și piedică și a închis ușile, ca să nu-și facă iluzii. Afară se pornise o vântoasă, care rivaliza deja cu expresia furtunoasă a de altfel blândei șoferițe.

-Băiete, îți plătesc preț bun pe ele, dacă le citești!

Șoferița și-a dat ochii peste cap, de parcă bătrânul se țicnise. Gavroche, uimindu-ne pe toți, s-a apucat de citit. După zece minute de tăcere ca de vacă de țară, grasă s-o tai cu cuțitul, a cerut hârtie și creion. Bătrânul l-a mângâiat pe cap și i-a strecurat în buzunar prăjiturica cu afine.

Ne pregăteam să ne odihnim pentru câteva ore, când Gavroche ne-a dat de înțeles că prietenii și familia s-ar putea să-l caute. Bătrânul își uitase numele, dar nu și frica de hoți. M-a rugat să-i dau niște bănuți băiatului și să-l trimit să ne cumpere un pachet de făină albă. Brusc expresia ‘praf în ochi’ începuse să capete sens. Deși în orice altă poveste Gavroche ar fi fugit cu banii, nu mulți, dar mai mulți decât nimic, băiatul s-a întors cu un pachet de făină de grâu. De cealaltă parte a locului unde parcasem se întindea o pădure. Bătrânul o rugă pe șoferiță să caute un intrând, să aibă și autobuzul ceva de povestit. Șoferița a dat peste un drumeag bătut de căruțele celor care încă își mai încălzeau sufletele cu lemne, ținut de vorbă de un izvoraș fugit din planurile de magistrală ale pânzei freatice. Bătrânul a coborât și a început să binecuvânteze autobuzul cu făină. Vântul s-a prins și el în joc, în nici jumătate de oră autobuzul arăta ca o fantomă. Bătrânul nu s-a oprit, ci, ajutat de Gavroche, l-a stropit mai apoi și cu apă. Vântul, vindecat de durerile de șale, s-a apucat să adune frunzele rămase de netrebuință pădurii, dând mai apoi roată autobuzului, ca într-un ritual de împrimăvărare, deși toamna fusese cea care oferise ofrandă. Rezultatul a fost o adevărată operă de artă, până și copacii de pădure aveau la ce minune să se închine, în timp ce necredincioșii aveau posibilitatea să se înscrie în excursii de văzut cu ochii lor. Gavroche abia aștepta să le ia acont.

Înlăuntrul autobuzului liniștea se plângea că fusese lăsată singură, pe întuneric.

După ore bune de somn și apoi cazna de a da frunzele jos, măcar de pe parbriz, am luat drumul Kiev-ului. Am oprit la prima spălătorie auto, unde oamenii s-au crucit de ce mai putea aduce ploaia de la ruși. Nu avea de ce să ne fie rușine, ne acoperiserăm cu frunze, nu cu lehamite de porumbei. Am fost sfătuiți să lăsăm autobuzul la murat pentru câteva ore și să luăm un taxi până în oraș. Taximetristul ne-a spus că picasem la țanc, orașul era plin de turiști exotici, veniți pe motociclete, prieteni ai domnului Bulgakov. Colac peste pupăză, își mai făcuse apariția și o mare actriță de la Hollywood, care nu dădea autografe, așa că nimeni nu știa cum o chema. Localnicii bănuiau un camuflaj de festival spontan de teatru, un fel de aflare în treabă fără cap de afiș.

Cu prietenii motocicliști ne-am întâlnit în parcarea unui restaurant. Mihalachi le promisese un nou domiciliu, sub conducerea lui aducătoare de noroc; transferul îi picase din cer. Domnul Debussy se plânsese însă de gălăgia țânțarilor, pe care îi botezase mecanici, și toți ceilalți compozitori îi ținuseră isonul. Având în vedere gâlceava creată de turația lăsată slobodă a motoarelor, am fost mai curioasă de părerea poeților. Domnul Rimbaud le scria poezii nevestelor fotoșopiștilor, pe șervețele imprimate cu porci zburători. Domnul Baudelaire avea alergie la părul de câine. Singurul câine din parcare era poza unui caniș, lăsată în grija unui stâlp de iluminat căruia îi căzuse becul. Nu era vina gravitației, ci a unor chiulangii de la școala din apropiere; unul din ei găsise în lada cu scule a bunicului o praștie. Mi-a trecut prin minte că Mihalachi, de când își găsise artista, uitase cu desăvârșire de câine. Animalul, și năpârlit și năpăstuit, rămăsese probabil de veghe la căderea în paragină a propriului mausoleu.

Pe Mihalachi l-am găsit pe o scenă aflată în construcție. Artista își scosese din mașină doar un picior, așteptând măcar oarece rumoare, dacă nu aplauze. Câțiva pensionari se opriseră să-și dreagă respirația. Oricum privirea nu le bătea până la mașină. Mihalachi fusese trăznit de o epidemie de talent, ceea ce m-a făcut să mă întreb dacă artista nu rămăsese cumva însărcinată.

De nicăieri și-a făcut, iar, apariția pretinsul domn Eli. Tot nu aflasem dacă în baston nu ascunsese o sabie și-n pălărie un iepuraș. M-a luat de braț, ademenindu-mă să urc pe scenă. Eu crezusem că repetase cu artista ultimul număr de striptease al Margaretei. Nu am apucat să ne ciondănim, bumbacul de pe mine avea limitele lui de pudoare, când, tot de nicăieri, și-a făcut apariția un călugăr gras și asudat, îmbrăcat într-un sac de iută, legat cu sfoară, precum cei care în filmele englezești erau distribuiți în roluri de păzitori ai vinului. Neintimidat de selecta adunare, și-a legat cu nod cingătoarea de o cruce din canonul scândurilor podelei și, pur și simplu, i-a tras lui Mihalachi scena de sub picioare. Scena s-a lăsat pe genunchi, atingând cu fruntea pământul, în timp ce Mihalachi zbiera la artistă să-i cheme Salvarea.

La restaurant mă aștepta doar șoferița, cu masa încărcată cu bunătăți. Bătrânul Vanea, înainte de a se alătura unei misiuni de pace în Palestina, îl dăduse pe Gavroche în grija unor ziariști canadieni, veniți să raporteze de la fața locului eficiența salatei de pește în procesul de detoxificare. Pe lângă cărți, îl înzestrase pe băiat și cu o recomandare către unul din foștii săi elevi, profesor de școală veche. Mă apropiam de casă, așa că am încercat un borș. La masa de alături, un domn care își pierduse degetul mic citea ziarul. De pe prima pagină zâmbea amar tânărul Werther, care, din greșeală, se împușcase în nas. Într-o altă realitate, din copaci începuse să plouă cu broaște care râdeau cât le ținea gura.