Lumină de ținut minte

Iară tu, cititorule, pentru că nu ai altceva mai bun de făcut, ai să te întrebi și ai să vrei să mă întrebi: de ce dintr-o bucătărie atât de bogată și atât de hotărâtă să te facă să uiți de băutură am ales să-mi pierd timpul tot cu un borș?

Pe vremea copilăriei mele nu ți se îngăduia să mănânci nici friptură, nici ciocolată, nici prăjituri dacă nu-ți mâncai mai întâi borșul. Încăpățânații ridicau pe marginea farfuriei zarzavatul, dar bunica, căci mama era la serviciu, îi făcea vânt înapoi în farfurie și mai arunca încă jumătate de lingură de smântână, ca să alunece mai cu entuziasm pe gât. De multe ori deschideam ușa cămării sau a frigiderului și când vedeam oala înaltă mă rugam: “Dă, Doamne, să fie plină cu șnițele!”. Dumnezeu i-a poruncit însă și borșului să se odihnească o zi pe săptămână, așa că duminica, înainte de șnițele, venea oala cu supă.

Mai apoi, plecat pe la școli, adolescentul devreme sau întârziat se răzvrătea împotriva borșului, dar nu știu cum se făcea că până la urmă tot borșul era cel care își lua revanșa, și te îndrăgosteai și ajungeai să-i duci lipsa.

De data aceasta zarzavatul, chiar dacă mi s-a apucat cu toate zdrențele de dinți, nu a putut să mă țină pe loc; am aruncat ștergarul de pânză pe masă și am luat-o la fugă pe stradă, cu gând să-l ajung din urmă pe bătrânul cărturar, înainte de a părăsi orașul. Am oprit în dreptul băcăniilor, am răscolit din priviri un magazin din acelea atât de pestrițe încât te mirai că nu aveau la vânzare și capcane pentru politicieni, crezând că alaiul de pace întârziase un pic pentru a-și face provizii. M-am întors, dezamăgită, la restaurant. Șoferița mă aștepta în prag, fluturând un plic a împăcare. Bătrânul îmi lăsase continuarea poveștii și un act de donație prin care mă împroprietărea cu Teoria relativității din vale, cea din deal aflându-se deja în custodia coroanei. Dacă nu improvizam numaidecât o conversație, șoferița avea să dea în tuse măgărească de la atâta nihilism emoțional.

-Tu ai observat că toți de pe-aici vorbesc rusa? Chiar și cei de la spălătoria auto!

-Păi dacă sunt ruși!

-Da’ unde-s ucrainenii?

-În Europa, au vrut și ei o țară ca afară și li s-a dat să guste. Doar că ei au vrut toată plăcinta!

-Pe Mihalachi de ce l-or fi lăsat în urmă? Stai, nu-mi spune, după cât de tacticos își ungea felia de pâine cu margarină dimineața, cred că a investit ceva bani în agricultură.

-Eu credeam că boierii mănâncă unt!

-Mai întâi fac reclamă la margarină, pentru ca mai apoi să poată cumpăra fermele de vaci ieftin. Mi-a spus un amic – Roland B.

-R&B?

Șoferița era capabilă să pună orice oftat filosofic pe note muzicale.

Dintr-o dată restaurantul s-a umplut de un miros greu de vitamina C trezită din morți. Am ieșit cu toții în stradă. Sirenele anunțau că niște pensionari aflați în croazieră își scăpaseră, pentru a câta oară?, telecomenzile țânțarilor mecanici în Atlantic. În centrul orașului fuseseră amplasate zeci de butoaie cu murături. Localnicii aruncau după țânțari cu gogonele, cu castraveți murați și cu curechi. Pretinsul domn Eli și-a strâns toate eșantioanele de parfum la piept și a anunțat că se duce să se arunce în fața metroului. Nicolae alerga în urma lui, aruncându-mi priviri mustrătoare. Regizorul și asistentul de sufleur arătau cu degetul înspre fata de la gogoșerie!

Din mulțime s-a auzit mai întâi glasul domnului Chagall, după care ne-a onorat cu prezența și muzica domnului Wagner. Pe cer, printre țânțarii scăpați de gălbinare, domnul Bulgakov și o doamnă cu o pălărie ca o margaretă dansau îmbrățișați. Domnul Chagall scăpase frâiele zmeului din mână, firele se făcuseră nevăzute în pumnul strâns al vântului. Domnul Platon împărțea fluturași cu citate din Socrate. Un cetățean în tricou plângea că i s-a îmbătat capra. Am extras-o pe șoferiță dintre nebuni și am luat-o la fugă către garaj. Autobuzului îi fusese ceruită tăblăria. Strălucea cu discreție și mirosea a câmp de flori. Șoferița și-a făcut cruce și m-a sfătuit să pășesc cu dreptul. M-am așezat la un rând de scaune de ușă, am desfăcut plicul și am început să citesc cu voce tare:  

„Strigătul rugăciunii de seară trebuie să se fi apucat cu mâinile de șorțul vreunui norișor mai nevricos, că numai ce se porni o ploaie, zdravănă ca udătura de busuioc a lui Popa Nădușeală! Popa Nădușeală, Ilarie Vijelie în scriptele bisericii, era preotul nostru de la moșie. Se știa cu tata din școală. Înainte de a-l însura cu mama, i-a smuls promisiunea că va repara biserica. Tata s-a tot codit, că dragi îi erau paralele, dar numai când îi zornăiau în punga de la brâu. La slujba de duminică, Popa Nădușeală, pe care îl treceau apele când îi vedea pe boieri ce țanțoși se înființau la biserică, îi stropea cu agheasmă până li se bălteau caftanele. Tata îl săgeta din ochi până i se făcea gâtul roșu ca cireașa cea dată în pârg, când vântul îndrăznea să-i dea frunzele-n lături. Cu toată dușmănia dintre ei, popa era invitat, după slujbă, la masă la conac. Tata răbufnea doar după ce încerca zama de perje făcută anume pentru el și pentru popă.

-Ilarie, să faci bine să nu mai azvârli tătă găleata pi mine!

-Boierule, să faci bine să nu ti mai crăcești în casa lui Dumnezău scumpuțul, că nu sântiți de-un leat! La biserică sî vini cu umilință și cu nădejdi. Nu mie mi ti închini, ci Domnului! Agheasma ț-a mai scoati niști draci di pi sub cheli …

După masă se închideau în odaia cu lulele. Cearta era gata. Și ploaia, neașteptată pentru luna lui jăratec, era gata. Turcii încă mai priveau, necrezându-și ochilor, cerul. Sultanul își va fi chemat după rugăciune cititorii în stele, ca să-i tălmăcească semnul de la Allah. Străzile miroseau a curat, precum divanele primenite. În curând rădvane trase de armăsari gătiți ca de paradă aveau să inunde străzile ce duceau la Palatul de Vară al sultanului. Rădvane îmbrăcate în eșarfe ce ascundeau printre falduri heruvimi, și armăsari dansatori, din cei care făceau piatra drumului să cânte. Armăsarilor învățați cu fierbințeala deșertului și gândul de răzbunare li se făcea moftul de a gusta din odihnă. Palatul era luminat cu prinos, ca să vadă și Allah pe ce mâini încăpuse bucuria. Mirosul de parfum era greu și grăbea să sufoce din toate părțile. Grija ploii se împiedicase de arcane. Erau acolo toți reprezentanții Evropei, din nații mici și din nații mari. Rochii de mătase și taftale, diademe cu pietre prețioase, conduri lucrați de meșteri cu nume, cizme din piele muncită de câte trei calfe, jiletci cu fireturi din aur, caftane de brocart tivite cu blănuri din cele mai scumpe, catifele care se opreau la dosul genunchiului, toate visteriile Evropei își scoseseră giuvaericalele și mândria la mezat. Care mai de care mai lacome de putere. Nu era o noapte pentru porumbei, ci una pentru vulturi.

Sultanul însuși își comandase caftanul într-una din capitalele Evropei. Ghiulurile de pe degete ar fi putut trimite un armăsar la pământ. Turbanul se născuse probabil în orele sterpe ale Ramadanului, când până și răbdarea profetului fusese pusă la grea încercare. Ea era însă singura lumină plăcută lui Allah din încăpere. Îmbrăcată în alb și fir de aur și argint, cu văl greu pe față. Sultanul o împodobise cu tot ce avusese mai de preț visteria: rubine cât oul de porumbel, smaragde cât unghia, toate trecute prin lacrimile Domnului. Era un semn de putere și de proprietate. Lumea trebuia să ia aminte. Zâmbetul de pe fața sultanului și năuceala de pe cea a invitaților erau puse pe pânză de pictori aduși, pe cheltuiala sultanului, de la toate mănăstirile evropenești. Nu-mi puteam lua ochii de la ea, m-a trezit unul din slujitorii de încredere ai sultanului, care m-a împins de la spate până la jilțul Luminăției Sale. Sultanul mi-a făcut semn să-mi plec urechea. Mavrocordat trimisese oameni pe urmele mele, mă sfătuia să fiu cu băgare de seamă. Nu că ar fi fost nevoie, faptul că sultanul își făcuse cunoscute preferințele era un avertisment pentru toată lumea. La un moment dat am văzut-o dispărând, semn că rolul ei se încheiase. Dar m-am înșelat, și-a făcut din nou apariția cam la un sfert de ceas. M-am făcut scăpat din curiozitatea reprezentantului Vienăi, de la care cumpărasem, cu niște ani în urmă, niște săbii cu teci bătute în rubine pentru Vodă. I-am simțit parfumul înainte de a mă atinge pe umăr. O vedeam lângă sultan, o vedeam și lângă mine. Îmi băusem mințile. M-a tras după ea până într-un fel de verandă cu paravan, de cealaltă parte a palatului. Dădea într-o grădină plină de tufe înmiresmate, ce ascundeau alei cu margini proptite în flori de toate culorile și copaci de ale căror ramuri atârnau colivii aurite pline cu păsăret. Nici urmă de slugi, parte serveau scofeturi și ceai răcit în sala de bal, parte plimbau lampadare pe străzile din apropierea palatului. Băuturile mai tari aveau să fie servite mai târziu, la palatul unuia din reprezentanții celui de-al cincisprezecelea Ludovic al Franței, mare amator de bârfă și de dedesubturi.

-Grăbește-te, trebuie să mă întorc lângă sultan.

-Cine???

-O bună prietenă. Ascultă!”

Nu era încă timpul să plec urechea la șoaptele lunii și, sfioasă, să tac, și totuși cineva se grăbea năprasnic să-și pună pijamalele înainte ca orologiul să bată de noapte bună. Limuzina pretinsului domn Eli, cu Nicolae la volan, se izbea de autobuz, încercând să ne scoată de pe șosea. Ar fi reușit, căci tabla mi se alăturase în consternare, dar șoferița își ieșise deja din fire și, manevrând volanul de parcă de ea ar fi depins salvarea Titanicului, îi aruncă pe câmpul ce amuțise într-o încrâncenare de secară. I-am strigat să deschidă ușa autobuzului. Am alergat să îi opresc din atâta nebunie, dar soarele a fost mai rapid ca mine, strângându-i în brațele cărora nu li se promisese alinare. După care a plecat, lăsând în urmă un strigăt de rană rămasă deschisă. Întunericul a prins strigătul și l-a dus la piept, legănându-l, îngândurându-l.

Din cealaltă parte a drumului, dată grâului, răsări un cântec mai degrabă mlădios, dar care se înveseli la vederea noastră. Un țâcă de vreo nouă ani, cu picioarele goale, cărând în brațe un miel cam la vreo patru luni, ni se agăță de mâneci.

-Puneți mâna pe Vasilică, ca să aveți noroc tot anul!

Râsul știe doar când pleacă de-acasă, dar nu și pe unde poposește. Hohotele au prins de margini tulpanul serii și l-au scuturat de clinchete de salbă. Am urcat în autobuz, după ce i-am plătit copilului osteneala. Lângă povestea lăsată de cărturar se mai odihnea un plic. Președintele Putin îmi oferea un post în Ministerul Sănătății. Oaspeții Casei Bulgakov votaseră o schimbare în bine.