În ceasul al doisprezecelea din an,
când necuvântul umblă pe cuțite,
furtuna, scăpată din frâu, îngroapă în ocean
suspinul descărnat din piept de valuri amorțite.
Luna brodează cimilituri pe înconjur,
pereții lumii înfloresc în așteptare,
Lumina se dăruiește pe sine împrejur,
dusă pe gânduri, frica își cere dreptul la uitare.
O pleoapă se ridică, un cânt se gudură în freamăt,
umbrele târâie pe genunchi nisip și ceară,
ziua parc-ar mai sta, noaptea se dă în treacăt,
actorii își poartă propriii spectatori ca pe-o povară.
Lumină de ținut minte 