Lumină de ținut minte

În timp ce șoferița căuta un loc în care să înnoptăm, eu croșetam niște gânduri, pe cât de inutile, pe atât surprinzătoare. Se pregătea să parcheze la marginea unui sat, sub obrocul unei păduri de fagi, când l-am văzut șchiopătând, sătul de asfalt, măsurând șanțul. Cel mai abătut lup din lume, acuzat de domnul Coșbuc că ar fi încercat să fure copii, dat în vileag de domnul Kipling că și-ar fi băgat coada în adopții, pus pe foc de domnul Creangă pentru niște cucuieți. Îi trecuse prin cap să se domesticească, cu așa CV nu avea să găsească serviciu. Hăulea, gândindu-se la toți prefăcuții care acum dormeau în pat cu stăpânii. Șoferița mi-a făcut semn de nici să nu mă gândesc, autobuzul nu era grădină zoologică. I-am aruncat niște resturi de salam, rămas probabil de la copiii care se tot perindaseră, dar le-a privit scârbit, deși le-a pitit la rădăcina unui brusture, după care și-a văzut de drum, cu coada înnodându-i-se de picioare.

“-Grăbește-te, va trebui să mă întorc înainte ca sultanul să-și dea seama că împarte zaharicale cu una din neveste. Când sultanul va bate din palme, anunțând dansatoarele dăruite haremului, iar privirile oaspeților se vor înfierbânta, dezlegându-le limbile, să te furișezi afară din palat. Unde ți-ai lăsat calul?

-La hanul lui Yusuf Taciturnul.

-Când ieși de la grajduri, nu apuca pe strada mare, furișează-te, la trap, prin grădina lui Mustafa, cofetarul sultanului. Ține pe lângă copaci, câinii vor fi ademeniți la bucătărie. De acolo ai cale dreaptă spre drumeagul de dincolo de portița pe care noaptea pleacă slugile năimite cu ziua pentru a ajuta la grajduri. Ultimul va pune lacăt. Descalecă când dai de drumeag și ține-te de umbră până dai de smochin.

-De smochin??? Pe întuneric, când eu nu-l cunosc nici pe ziuă?!

-Am legat o panglică albă de ramuri.

Se așteptase să fiu un nătâng, atunci de ce să fugă cu mine? Trecerea de pe tarlaua lui Dumnezeu pe cea a lui Allah o cam zăpăcise.

-Ce faci, asculți sau ai adormit?

-Ascult.

-Pe o bancă scoasă la drum ai să vezi o bătrână cu două pisici. Dacă bătrâna nu e acolo, întoarce-te de unde ai venit și rămâi la han, la bal ți se va fi remarcat deja lipsa.

-Și dacă e doar o bătrână fără pisici, atunci ce fac?

-Te uiți pe unde mergi, ca să nu le calci pe coadă! Trebuie să mă întorc, ne vedem peste două ceasuri. Am uitat, caută să îmbraci o mantie neagră, ca să nu te spurce cucuvelele!

Așteptam să mă sărute pe obraz sau măcar să mă strângă de mână. A scos o batistă de damasc alb, dintr-un buzunar al șalvarilor și mi-a lăsat-o în palmă. Pe unul din colțuri era brodată o cruce, tot în fir alb. Am strâns-o în pumn, cu teama că ar fi putut rămâne singura amintire.

De câte ori sultanul se apleca ca să-i șoptească ceva la ureche, un bocet mi se lăsa până la glezne, mai ceva ca al mătușii Aspazia când i-a fugit sluga de neam – o nepoată rămasă pe drumuri după ce le-a ars casa – cu toată argintăria. Am răsuflat ușurat când și-au făcut apariția dansatoarele, însoțite de lăute și tamburine. Salbele de pe pântece le erau din aer curat, clinchetele dulci parcă atunci coborâte din râsete îngerești. Am ieșit din palat pe o ușiță lăturalnică, pe unde slujnicele duceau albitura stăpânelor la spălat, părăsită la ora aceea. Am urmat întocmai cuvântul ei, deși la grajduri m-a așteptat o surpriză: cineva înfășurase cârpe în jurul potcoavelor armăsarului. Panglica albă strălucea ca un far în noapte, am cules-o și am pus-o în buzunar. Mai încolo aștepta bătrâna, mângâind absentă o pisică, în timp ce cealaltă urmărea fiecare mișcare de la firul ierbii. Înainte de a întreba de ea, mi-am dat seama că nici măcar nu-i știam numele; probabil sultanul îl aflase deja. De n-ar fi aflat și de câte altele mi se puseseră în cale! Cum aveam să mă apăr, de cădeam prins, când tot ce știam era că îmi dădusem întâlnire cu o babă și două mâțe? „Dar ce mâțe!”, ar fi spus tata, „să pună sabia păgânului pe gâtul unui boier școlit la moldoveni, unde mâțele numai ce pohtesc a se scutura de pureci și bagă strechea în câni din cei mai cumpătați!” Cât mi-am tras eu temerile de coadă, baba a dispărut într-o curte. Nu apucasem s-o prind, când am simțit o palmă lipindu-mi răsuflarea de gură. Mi-a șoptit să scot cârpele de pe potcoave, să urc pe cal și s-o urmez. La trap, până ieșeam din grădina omului, după care ține-te galop! La porțile orașului a înmânat gărzilor un înscris cu sigiliul sultanului. La câmp deschis am chiuit de fericire. Să se audă în cer, să se bucure și Dumnezeu. Abia când mi-am coborât ochii înapoi înspre pământ, mi-am dat seama că ne îndreptam în direcția opusă. De aceea oamenii sultanului nu ne ajunseseră încă din urmă. Dumnezeu râdea în hohote.”

Șoferița ațipise așa că am lăsat povestea în grija zilei de mâine. Numai lupul nu înțelegea de ce luna nu-i răspunde.

Ne-a trezit din somn supărarea de dimineață a unui avion învățat cu datul peste cap. De una din aripi atârna un covor, precum cel de Cisnădie pe care îl lăsasem în grija pisicii, în camera pe care mi-o pregătiseră la Casa Bulgakov. De covor atârna măscăriciul, cel care nu putea pune geană pe geană de grija lui Paulette. Din carlingă, domnul Nietzsche își cerea scuze că nu-i ieșiseră pasiențele. Nu vedeam cui anume se plângea, dar acel cineva rupea, cocoloșea și arunca cât colo niște pagini de cărți. Măscăriciul a început să mă amenințe că dacă nu-i vărsam în cont cinci milioane și dacă nu-i treceam cu vederea franțuzoaica avea să apese butonul roșu, pe care îl ținea între degete. Șoferița a scos de sub scaun buzduganul cu opt peceți și l-ar fi miruit, dacă nu-i făceam semn să aștepte. Țăranii ieșiți cu vitele și cu oile la păscut își scuipau în sân. Cineva striga după popa Meletie. De nicăieri și-a făcut apariția un elicopter, care s-a repezit în coasta avionului, retezând mâna stângă a măscăriciului. Butonul roșu mi-a căzut în palmă. Elicopterul a dispărut înainte de apariția Ambulanței. Moașa satului alerga înspre noi cu cinci pachete de mazăre de la congelator, încercând să-i salveze netrebnicului mâna. În timp ce eram ocupați cu știrea zilei, o vacă a mușcat lupul de picior, în timp ce încerca să convingă o oaie să se mute împreună în pădure. Șoferița mi-a făcut semn să urc în autobuz, în timp ce a mai scos din circuit vreo trei muște. Pe drum, a trecut pe lângă noi mașina poliției. Aveau mai mulți martori decât coli de hârtie. Așa se întâmplă când îți iei câteva zile de concediu și-l lași pe domnul Goethe să se ocupe de descrierile de natură!

Aveam, însă, o problemă mare cât roata carului: ce aveam să-i spun mamei, dacă mă întreba de unde vin?