Lumină de ținut minte

Zilele treceau, iar mama le depăna ca pe un caier de lână. Îmi povestea despre fericiții, dar uneori și năpăstuiții ani ai copilăriei ei, despre război, despre școala din sat, despre internatul liceului de la oraș, istorii pe care le mai auzisem, de care uitase că le mai auzisem, dar care îmi mergeau la inimă. Mama vine dintr-o lume a integrității umane proiectate chiar din Dumnezeu. Tot mai des aveam senzația că lumea s-a ridicat din boabele de grâu aruncate pe ogor și din mila ploii. Uneori se oprea din povestit, doar ca să mă apostrofeze că pe vremea ei meseriile erau oneste și ușor de descifrat, nu ascunse sub denumiri prea lungi și lipsite de conținut. Mereu se întreba, fără să aștepte răspuns, ce fel de funcție mai îndeplineam și eu, că era rușinoasă la pipăit și se dădea scăpată ca din solzi de pește. Tocmai îmi citea un pasaj din Biblie, ca să-și argumenteze temerile, când am văzut dâra de lumină și am auzit împușcătura. Trebuie că m-am întrebat cu voce tare despre ce se întâmplase pentru că mama a ridicat din umeri și a murmurat, fără să ridice ochii din carte, că trebuie să fi fost un nebun care alunga ciorile din copaci.

-Care copaci, mamă?

Mai rămăseseră doar un plop și un pin, ținuți în hățuri de o șaormerie și de clubul teatrului pentru copii al studenților. Pentru că se așternuse deja liniștea, mama nu a mai dat atenție subiectului.

M-am grăbit spre sufragerie și am deschis geamul. O bunică trăgea după ea un cărucior de butelie, în care-și făcea somnul de după amiază un sac de cartofi. Țara barabulelor își scosese copiii la plimbare.

-Ce-a fost zgomotul ăla, bunică?

-S-a spânzurat un evreu.

-Nu era ăla motiv de învârtoșare a vânturilor?

Un hâtru din blocul de vizavi a ieșit în balcon și a început să strige, cât îl țineau bojocii, că a căzut tiranul. Râdea și dădea din mâini ca luat de samahoancă și nu a durat mult până când frânghia cu rufe a nevesti-sii s-a rupt și s-a lăsat dusă de vânt. Vântul a stat un pic pe gânduri, după care a ocolit cu grijă pinul și a depozitat beteala de maieuri și chiloți în brațele plopului. Femeia a ieșit și ea pe balcon, s-a uitat în stânga și în dreapta, după care l-a tras, furioasă, înapoi în casă. Baba cu cartofii privea siderată la sfoara cu lenjerie, pe vremea tinereții ei nu aveau bani de așa ceva, acum purtau chiloți și copacii.

Pe mama am găsit-o răsfoind cărți și caiete rămase de pe vremea când mergeam la școală. Un bilețel s-a fluturat până a fost prins în brațe de covor.

-Cine e Lotte asta, de zice că nu a fost mare scofală?

A doua zi au spus la știri că s-a împușcat în fularul Armani, pe care și-l îndesase în gură. Pierduse alegerile, dar și mințile îi dădeau de furcă. Nu mai putea să vorbească, dar oricum avusese un glas urât, ca un grohăit.

Spre seară am primit un mesaj de la domnul Eli, eram așteptată la Kiev. Mă întrebam de ce, în fond evitaseră funeraliile naționale. Pretinsul domn Eli se dăduse la fund, își turnase cenușă în cap și, din glumă în ghicitoare, i se luase dreptul la replică.

La Kiev președintele fusese trimis în exil la Casa Bulgakov, pe care tot el o desființase. Diavolul îl pierduse la Blackjack, iar motanul, căruia în trecut îi refuzase viza și mieunatul în limba rusă, i se ușurase pe bocanci.

Mercenarii se răsculaseră, nu fusese de ajuns că devalizaseră taxele contribuabililor din atâtea țări, acum umblau și după bonus. Am rugat toate bisericile să facă slujbele Sfântului Vasile și să stropească cu agheasmă și-n stânga, și-n dreapta. Am recomandat desființarea armatelor. Bărbații au început să vocifereze pentru că nu-și mai puteau da în cap; cum aveau să îmblânzească animalitatea din ei? De parcă în vremuri de pace fuseseră mai breji … Din fericire, și la Polul Nord și la Polul Sud existau depozite îndestulătoare de gheață pentru a le răcori mințile, dacă aveau să mai atingă punctul de înfierbântare. Toți interpretaseră istoria în fel și chip, dar nu avuseseră curajul să înfrunte umbra țărănoiului care încă se ocupa cu recensământul în Siberia. I-am trimis vorbă domnului Putin să mă ajute să organizez un referendum în Ucraina. Domnul Eli se hotărâse. Urma ca ucrainenii să-și aleagă soarta. Patria însă avea să le fie împărțită, nu pentru că încercaseră să-i vândă pe ruși, ci pentru că aruncaseră mănușa în obrazul lui Dumnezeu, când dăduseră de dracul.

“Am îmbătrânit. Am îmbătrânit căutând și așteptând. Începusem să fac ce credeam că făcea și ea, în speranța că măcar urmele noastre se vor întâlni. Uneori tresăream, încercând să scap de umbra care mi se urcase în spate. Îi invidiam pe toți cei care se lăudau că o văzuseră, cei mai mulți mințeau. I-aș fi strâns de gât. De atâta dor ajunsesem s-o văd în toate femeile care îmi ieșeau în cale, iar uneori disperarea îmi dicta să mă las înșelat. Rătăceam. Dacă ar fi fost să ridic o casă, ar fi fost pentru ea.

Păzeam ilicele de piele ale unui neguțător armean, când am văzut lumea strângându-se ca la rugăciune. Cineva povestea că din Biserica Celui mai Bun începuseră să dispară icoane. Câteva cădelnițe rupseseră lanțurile. Preoți și credincioși scotociseră biserica, stătură de pază cu de-a rândul. Nimic. Inima îmi spunea că ea era acolo. M-am oferit să stau și eu de pază. Nimic. Nici pasăre, nici om. Am întrebat dacă o văzuse cineva. M-au strivit cu privirile, ea nu putea face rău, era deasupra oricărei bănuieli. Cineva vânduse probabil din odoarele bisericești și spera să profite și din zarva iscată. Apoi Isus a fost luat de pe o icoană, a fost lăsată doar crucea. Preoții se jurau că era aceeași icoană, cu aceleași zgârieturi, același miros. S-a crezut că cineva pictase pe deasupra, ca să-și râdă de nădejdea oamenilor. Nu s-a aflat nimic. Apoi a venit vorbă din papistășie că statuia lui Isus căzuse de pe o cruce prinsă de tavan. Bătrâna care ștergea praful a văzut cum se făcuse bucățele și cum dintre ele s-a ridicat o umbră albă, blajină, care s-a uitat la ea pentru o clipă, după care a dispărut. Numai ologii care cerșeau la intrare au crezut-o, ei văzuseră o pasăre mare, albă. Nu au putut să dea jos și crucea, un meșter a încercat, dar fusese cât pe ce să fie strivit de tencuiala ce începuse să cadă, deranjată, de pe tavan. Până la urmă preoții au ascuns adevărul în cărți numai de ei știute. Săracii însă nu au lăsat povestea să moară.

Unde era? Nu aveam nicio îndoială, ea fusese acolo, o simțisem în fiecare respirație. Și mai știam că aveam să o mai văd doar o singură dată. O singură dată. O dată cât o eternitate.”