Lumină de ținut minte

Cu greu am reușit să scap de zgomotul asurzitor scăpat de sub povara lui Ludwig, care bătea, fericit, unul de altul, două capace de tigaie. În fața taxiului se proptise unul din nebunii în khaki, desfăcut la prohab și cu mâinile în șolduri. Scotea limba la taximetrist. Pe vânătaia din frunte își lipise o imitație de perlă. Un abțibild. Am ieșit din mașină cu gândul să-l împing în brațele vrăjitoarei care încă le mai scria poezii lui Hansel și lui Gretel. Din cer au căzut două bucăți de cretă albă, precum cele cu care domnul Învățător desena cercuri pe tablă. Lângă ele, un bilețel. După ce l-am citit am ridicat privirea și i-am strigat:

-Cum să le spun, ai impresia că ăștia înțeleg?

Nu s-a auzit decât un dat din cap, de luare aminte.

Am desenat cu creta o linie paralelă cu marginea drumului și i-am aliniat pe toți îmbuibații, care cum ieșeau din hotel: președinți, prim-miniștri, afaceriști de sindicat masonic, davoși, bildenbergi, soldați cu suflete vândute, șmecheri și șmenari. Mișei.

Nepotul lui Michiduță, cu mușchii umflați în khaki, îi îmbrățișa pe rând, în timp ce Ludwig se încăpățâna să nu le cânte onorul. Unul din hamalii de la hotel le vopsea pletele în auriu. Un alt hamal lăsa în fața fiecăruia câte un borcan cu capac cu filet.

M-am trezit vorbind:

-În fața fiecăruia dintre dumneavoastră este câte un borcan în care a fost închis unul din virușii pentru care ați plătit să fie studiați, dezvoltați, îngrijiți, în timp ce popoarele vi le-ați ținut în războaie, minciună și destrăbălare.

Unul din generali a spart, sfidător, borcanul din fața sa.

-Cacealma!

Patru indivizi l-au legat fedeleș, l-au pus într-un sac negru și i-au lăsat doar fața afară. Groaza i se învinețise pe chip.

-Placebo! a strigat un cardinal.

De partea cealaltă a drumului opt muncitori instalau niște oglinzi, despre care inițial crezusem că erau panouri solare. Rânduiții păreau să aibă aură de sfinți, doar că din oglinzi îi privea diavolul, care urla la ei să-l scoată afară. Atât de tare a urlat că s-au spart oglinzile, iar bucățelele au început să-i fugărească pe cei care îl slujiseră. Din borcane strigau amintiri de suflete moarte. Fugeau netrebnicii și în urma lor granițele se strângeau și se făceau mai mici, ca să nu-i mai primească.

Parcă adus de gândul meu bun, autobuzul a parcat, într-un nor de praf alungat de pe tobă. Șoferița s-a grăbit să-mi spună că Margareta inițiase o petiție pentru a se elimina titulaturile de maestru din toate domeniile. Suferea de feminism primăvăratic.

Hamalii strângeau borcanele cu gândul să le îngroape. De parcă de derviși mai aveam nevoie și de spaimele celor o mie și una de nopți! Am trimis borcanele la topit. Vinovații fugiseră, dar frica de borcane le pătrunsese deja în rărunchi și nu se puteau însănătoși decât îndreptându-și greșelile, acceptând supremația Adevărului.

Recepționerul alerga către noi cu un alt bilețel în mână. Ce-o fi gândind domnul Învățător despre schimburile acestea de bilețele?

-A sunat să întrebe dacă l-ați găsit pe Adam.

-Cine?

-Nu știu.

-A zis care Adam?

-Adam și Eva.

-Pe Adam sau pe Adam și Eva?

-Pe Adam. Poate era doamna Eva.

-Păi, doamna Eva nu era cu Adam? O fi uitat să-și pună ochelarii!

-Poate că domnul Adam a plecat după țigări.

-În Rai nu se fumează.

-Ei, doar știți că au fost mutați disciplinar… poate s-a apucat de fumat.

M-am uitat la Margareta și mi-am dat seama că exista și lumea cealaltă. Și domnul Schopenhauer suferise de spiritism, doar că nu din cel congelat.

Atunci când citatele din Bulgakov au împânzit metro-urile fără ca cineva să înțeleagă ce se întâmpla, iar statisticile universităților începuseră să se păruiască între ele, cele semnate de independenți fiind sponsorizate de înlocuitorii de cafea, s-a creat postul de evaluator care nu mi-a fost oferit pe sprânceană, ci de drum lung și vorbă bună. Pornind de la specimenele de nebuni care se lăsaseră în voia sorții, se aștepta de la mine să produc un studiu cu rezultate optime, predictibile. Nebunii, însă, nu se puteau convinge pe ei înșiși de ce se aștepta de la ei. Erau încă fascinați de muzica planetelor, ignorând tăcerea de discipol a gurilor negre. Nebunii încercaseră să-i angajeze și pe ceilalți în mișcarea lor browniană.

Înaintea mea mai fusese un evaluator, care încercase să-i dezbare de relele obiceiuri: aruncarea mizeriei pe străzi, consumul de substanțe dăunătoare gândirii libere, pervertirea apelor prin metoda imitație, violențele împotriva femeilor și a copiilor. Mersese până într-acolo încât le promisese o viață mai bună, dacă-și îndreptau greșelile, o viață fără frică de injecție și spaime de cronometru. Nebunii au crezut că era reclamă la pasta de dinți. Au pus un asasin plătit pe urmele evaluatorului care a fost, la rândul lui, pus sub protecții înalte. De la mine se așteptaseră să fac joc dublu, literatura te învață să orientezi turistic comentariul literar. De la Mihalachi am învățat că răspundeau doar la comenzi, câinele știe cine îi e stăpânul.

Numai în țara condusă de un cizmar a putut exista o cooperativă botezată “Artă și precizie”. Și l-au ucis. Manuscrisele s-au trimis singure la colț, căci nu toți cei ce pretind că au carte au și parte.