Lumină de ținut minte

Șoferița se pregătea să pună autobuzul în mișcare când au început să apară din toate părțile: cetățeni în costume de camuflaj ducând în spate scaune pliante. S-au așezat în așteptare. Niște glisaje trase de cai mascați au împins de o parte și de alta a mulțimii două statui ale aceluiași înger, rămas fără pene și cu câteva picături de păcură căzute pe frunte. Cei așezați pe scaune erau rânduri alternante de indivizi pe a căror frunte un deget clepsidrar trasase pentru unii o linie roșie, de sânge, pentru alții o linie neagră, de fum. Numai Dumnezeu ne mai putea salva. Vânturile aflaseră ce gândeam și ne înconjuraseră pe toți. În fața tuturor, niște bieți actori asamblau o scenă. De pe spinările lor niște clovni băteau cuie.

Un camion a adus un pat de zăcaș, un scaun de spital și o masă de scris. Bulgakov horcăia. Pe masa de scris ticăia un cronometru. Un câine pentru care Moș Crăciun nu mai avusese coarne de Rudolf, ci numai cioturi de capră neagră, aduse, în colți, un colaj de citate, în ordine aleatorie, pe care maestrul să le semneze în loc de testament. Iepurașii de la cenzură promovau numai cărți de joc. Când s-a auzit gongul toate ciorile și-au luat zborul, lăsând în urmă un oraș de copaci goi și trei magnolii. Diavolul chiar își pierduse oglinda, iar cele de buzunar se demodaseră pentru că nu mai fusese nevoie de pieptănat, păduchele prinzând gustul fixativului.

Regizorul a dat din coate, a apucat microfonul care atârna de piciorul uneia dintre statui și a invitat-o pe Margareta să se așeze pe scaun și să scrie epilogul, pentru ca măcar Bulgakov să plece cu iluzia lucrului bine făcut. Margareta a început să strige că pe ea nu o chema Margareta, că așa o botezaseră unii de la lojă. Și eu, și șoferița o priveam gânditoare.

-Cine ești? am întrebat-o, deși o astfel de întrebare nu era permisă în studiul la care lucram.

-Silvia.

Silvioara, Silvioara … auzisem povestea ei. Mi-o tânguise mama care îmi fusese împrumutată pentru o vreme. Silvioara a fost o femeie frumoasă, lăsată amanet chiar de către iubitul ei, după intrarea în templu. De la intrare, scările templului coborau pe șapte nivele. Pe ultimul punct de granit locuia un răcnet. Un răcnet căruia i-ar fi fost de trebuință un inel. Evreii vânduseră unele din inelele vechi. Bunicii mei ascunseseră unul într-o tutungerie. Răcnetului nu-i pria luna aprilie, dar își făcuse de lucru cu o chelneriță pe nume Helena. Silvioarei îi lăsaseră doar lacrimi de iubire.

-Silvia, cine ți-a făcut cunoscută legenda călcâiului?

Mi-a arătat cu privirea un grup de domni eleganți, în costume închise la culoare, de pe vremea cinematografului mut, dar degrabă formator de opinii. Pe obraji aveau un fel de pudră de Paris și se dăduseră și cu ruj. Unul dintre ei ținea la spate un buchet de lumânări învelit în țesătură de cânepă curcubeu, legat cu imitație de cordon de telefon.

Un elicopter lăsă să cadă patru sfori, în jurul cărora se învârteau patru lebede cu fuste din imitație de pene de struț. Te așteptai s-o vezi pe Marilyn cântând, în timp ce domnul președinte se călărea cu Moby Dick. Cele patru lebede înnodau sforile de colțurile patului. Bulgakov urla că nu putea pleca până nu termina dictarea. Regizorul urla după a doua nevastă. Cineva avu prezența de spirit să-i spună că era vorba despre a treia. Nevestică. Grupul de domni îmbrăcați în costume de doliu încercau s-o sperie în legătură cu drepturile de autor. Publicul alternant aștepta rambursarea biletelor. În spatele scenei parcă o dubiță de la Amazon, gata să trimită manuscrisul la tipărit. Domnul cu buchetul de lumânări își pierdu răbdarea și le aruncă înspre Bulgakov. Bulgakov se lăsă pe spate și buchetul nimeri în dubiță. Dubița pierdu controlul și se afundă în rândurile de spectatori. Maestrul mai apucă să întrebe cine câștigase meciul. Rusia. Învinșii fugiseră de pe teren. Bulgakov fu aruncat într-o tărăboanță, împins de la spate de un greu de ucis Bruce, care uitase numele țării pe care o traversa. Malkovici fusese oprit la granița cu Moldova pentru lipsă de paiete.

Șoferița pornise deja autobuzul și se bucura de viteză. Am mai apucat să văd cum lebedele le astupau gurile bărbaților cu costume de doliu cu niște mere inginerite genetic. Când am întors privirea am realizat că Silvia dispăruse. Printre rafalele de fum și parfum am văzut-o semănând mormoloci. Imediat a început ploaia. Noi ne-am văzut de drum.

Spre dimineață un vagabond ne-a făcut semn să oprim, ca la ia-mă nene. Pe cartonul pe care-l ținea în mână scria New-York, New-York. Ținea de hățuri un cal jigărit și de lesă un actor grăbit, de șa spânzura o scrumbie afumată și se rostogolea pe niște vărzuci de Bruxelles. Din spate îl mâna o turmă de capre.

-Ce-o fi vrând să facă la New-York?

-Un selfie?

Ploua iubitor și pentru prima oară de când plecasem de-acasă am avut un sentiment de pace. Nu mă măritasem cu Ștrul pentru că avea unghii mici și dinți de aur.

Ca de obicei, pe unul din scaune mă aștepta o scrisoare. Adevăratul domn Eli mă înștiința că domnul Putin organiza o mare petrecere, de Nașterea lui Isus Christos, la Moscova, și toată lumea bună era invitată.

“Din copilărie nu-mi mai aduc aminte mare lucru. O țigancă îi dăduse mamei niște motocei, ca cei de ademenit mâțe, pe care mama mi-i legase la mână, ca să nu mă deochi. Moș Gheorghe, un moșneag uitat la grajduri, căruia caii îi mâncau din palmă, m-a învățat să deosebesc glasurile păsărilor. De câte ori încercam să le pun deoparte ciripitul, simțeam niște ochi luând aminte. Oricât de repede mă răsuceam, nu făceam decât să sperii păsăretul.

Într-o vară s-a aciuat în podul casei o cucuvaie. A doua zi toate slugile ne-au fugit în sat. Tata a fost nevoit să cheme popa, ca să le aducă înapoi. Popa Nădușeală l-a luat în râs, amenințându-l cu o poiată plină cu cucuvaie, dacă se plătea la fiecare cântat, dar a venit să facă o agheasmă. Bucătăreasa a legat cordele albe, de pânză curată, la ferestre, iar tata a aruncat un ban de aur peste cap. La săptămână a murit băietanul care aducea vreascuri de la pădure, a căzut un copac peste el. Bucătăreasa, o zdrahoană despre care se zvonea că rupsese gâtul lupului care îndrăznise să se apropie de oile lui tătâne-su, cioban din Moldovița, i-a trântit popii un pumn de sare în porția de colivă. Popa n-a zis nici pâs. A doua zi a pus panglici albe la toate icoanele. Pentru o vreme cucuvaia nu a mai cântat la oameni tineri. Dar eu am îmbătrânit și-s prea departe ca să o mai aud.

Oare își mai aduce aminte de mine? De poveștile pe care i le spuneam pe când dormea și mă lăsa de pază? De la drum se auzea gălăgie. Am lăsat pana să cadă pe scoarță și am ieșit să văd cine strângea birurile. Dar nu erau soldații, aceia se dăduseră pe părți, păstrând paloșele la cingătoare. Nici zapciii înaltelor fețe de la templu, ci numai niște slugi plătite care biciuiau femei și copii cu funii din păr de cămilă. Nici nu știu de unde a apărut, singură, apărată doar de o cruce. I-a țintuit pe toți cu privirea, nimeni și nimic nu mai mișca. Când a ridicat crucea și soldații, și slujbașii au dat bir cu fugiții. Sărăcanii au început să plângă, până atunci strânseseră din dinți.

-Boierule, scrie la carte că această fâșie de pământ se va numi Palestina și va fi adăpost celor care își caută o țară.

-Împăratul cel mare a dat în proprietate evreilor Israelul.

-Împăratul cel mare a dăruit robilor libertatea de a iubi, dar pentru crimă a promis pedeapsă.

-Noi înșine …

-Noi înșine îi cerșim iertare.

Mi-am adus aminte de trupul alb al Marghioliței, zgâtia boierului Comșa, pe când o pândeam când se scălda la pârâul din pădure. M-a prins mama, care invitase niște cucoane care veniseră în vizită la picnic. Mi-a pus palma la ochi … când i-am deschis nu mai era acolo. Și era un întuneric în mine care îmi urca gândul pe culmile disperării. Atât de sus și totuși atât de departe de cer.”