Se purtau de parcă ar fi fost primii îndrăgostiți de pe Pământ. Dumnezeu le-a dăruit o fetiță. Bella. Chiar de la mersul de-a bușilea toate creaturile, mici și mari, o urmau. Păsările cerului au inventat pentru ea cântece de leagăn. Apoi mama a dat naștere unui băiat. Copiii au crescut împreună și totuși la ani-lumină distanță. Nu se putea să fi fost alții mai diferiți, deși amuzant de complementari. Bella s-a mulțumit să fie învățătoare, fratele ei s-a dedicat domeniului financiar. Nașul amândurora de botez a organizat o mare petrecere când tinerii și-au găsit locuri de muncă, fericindu-i pe părinți. Bella a stat la povești, animând petrecerea, în timp ce fratele ei s-a retras într-un colț, gânditor.
Pe drumul înapoi spre casă, a promis să-i arate Bellei calea cea mai scurtă spre Lună, de pe locul unde Luna își apleca urechea la șoaptele Pământului. În dreptul unei tufe de măceș a scos cuțitul cu care se ajuta la răsaduri și i l-a înfipt în piept. Ajuns acasă, le-a mărturisit părinților că a omorât-o pe Bella pentru că, de fapt, el era cel frumos, dar nimeni nu părea să-l bage în seamă. Părinții au alergat s-o găsească pe Bella, dar ea nu mai era acolo, probabil că niște fiare o târâseră în pădure.
Pentru că nu i s-a găsit corpul, fratele Bellei nu a fost acuzat de crimă. Anii au trecut, s-a căsătorit, a avut, la rândul lui, copii, iar afacerile îi mergeau strună.
Într-o altă parte de lume, Bella stătea la taclale cu Dumnezeu. Dumnezeu a cules-o dintre mărăcini și a oblojit-o cum a știut mai bine. Rănile au avut nevoie de ani ca să se vindece.
-Ai fi putut să mă vindeci cu un cuvânt, Doamne, fără să cunosc suferința.
-La ce folos? Ai fi uitat ce a făcut fratele tău, nu ai fi înțeles durerea, nu ai fi știut ce să ceri ca plată pentru ce a făcut. A venit rândul lui să cunoască suferința, o suferință cu mult mai aprigă pentru că, între timp, a cunoscut și îndestularea.
Întoarcerea Bellei a însemnat începutul suferinței lui Cain, suferința celui ce s-a vrut om, deși avea o inimă de câine.
Lumină de ținut minte 