De la București am primit o scrisoare cu apostilă, cum că fusesem transferată de la Ministerul Sănătății la Ministerul Învățăturii de Minte. Rapoartele, deși publicate pe la edituri obscure, făcuseră din tratamente o afacere sănătoasă. Drepturile de autor fuseseră cedate naturiștilor.
Șoferița nu-și luase concediu de vreo doisprezece ani, așa că a ocolit fabricile de ciocolată Dubai și s-a întâmplat de ne-am nimerit, flămânde și pe inima goală, taman la Ierusalim. De cerul altădată înstelat atârnau drone fumegânde, ca niște rațe jumulite de flecăreala de precupețe. Străzile erau pustii, nici nu aveam cui spune că am adus pace. Șoferița intenționase să împartă niște Biblii, de sufletul răposaților din veac, uitând că la Ierusalim pietrele încă își mai aduceau aminte. Singurul care nu le poleise cu aur și nici nu le vânduse iertare nu mai era acolo, dar îi simțeam vorbele alunecându-mi pe gânduri, pe vălul de aer lăsat să cadă pe față, pe palmele desfăcute din care picurau lacrimi de ploaie.
Șoferița a refuzat să părăsească autobuzul, în fond nu știa decât adrese de case de nebuni. Pentru mine cuvintele de-abia așteptau să se scrie.
„Care e drumul spre Palestina?”, l-am întrebat pe preot și pe tânărul cu pistol.
Stăteau de vorbă la umbra unui copac căzut pe-o parte. Preotul m-a privit de parcă o rugăciune mi-ar fi luat măsurile, tânărul a tras un foc de armă în nisipul încins. Un bărbat cu izmene largi și sandale m-a tras în ceea ce părea a fi o ceainărie. Nevasta, drapată cernit, a pus pe masă două cești aburinde și o farfuriuță cu biscuiți făcuți în casă. Am cerut două cuburi de gheață. M-au privit stupefiați. M-am mulțumit cu o altă cană. Am început să plimb ceaiul dintr-o cană în alta, niciodată nu am putut bea fierbinte. Bunica avea grijă să fie călduț. Ciudat lucru să-mi aduc aminte de bunica … Ani de zile schimbase scrisori cu o prietenă din Palestina, fata unui pantofar evreu pe care familia bunică-mii îl ținuse în pivniță, în timp ce, în sufragerie, le fusese repartizat un ofițer german. Singurul evreu sărac din cartier. Și evreul, și neamțul au supraviețuit războiului, evreul și datorită alimentelor aduse de neamț de la popotă. Nevasta și fata pantofarului primiseseră adăpost la o stână din munți. După război au plecat în Palestina, acolo se născuseră, acolo voiau să moară, acolo plângeau veacurile. Ceaiul își păstrase aroma bogată. Biscuiții erau proaspeți și stropiți cu un pic de zeamă de lămâie.
Peste Israel coborâse un nor de praf. Sau poate că se ridicase de jos, doar ca să se scuture. Autobuzul strănută de câteva ori, șoferița avea mereu impresia că știam unde voiam să ajung.
„M-ai urmărit?”
„Ăia cu armele te-au urmărit, din coada ochiului. Le-am spus că ești raportor ONU. Mi-au făcut semn să ne luăm tălpășița sau ne lasă fără autobuz.”
„Spune-mi că nu i-ai accidentat!”
„Cum o să folosesc lamele de dezăpezire în pustiul ăsta? I-am stropit cu agheazmă și sfârâiau.”
Înainte de a ajunge în Palestina am împăturit harta Israelului, ca pe un covoraș de rugăciune și am trimis-o unui serviciu expres de arhivare.
La vamă soldații își băteau puștile una de alta. De plictiseală. De cealaltă parte, mamele își trăgeau copiii printre ruine. Drumeagul se împiedica în propria neputință de a ajunge undeva. Doi bărbați chinuiau să-și potrivească pașii. Purtau hanorace negre, cu glugă și cizme cu șireturi, săltate pe gleznă. Umbrele îi urmau, ca doi câini cărora le fusese otrăvit lătratul.
„Jurnaliști”, mi-a șoptit o tânără tunsă scurt, cu colanți și pușca purtată peste sutien, ca o geantă. Niște scârboșenii de viermi i se uscaseră pe ghearele vopsite movaliu.
Stăteam pe scara autobuzului, iar șoferița încă făcea pe-a supărata pentru că o rugasem să deschidă ușa, ca să întreb dacă politicienii își înghițiseră bombardamentele de seară în loc de droguri sau de cărbune medicinal, după o masă copioasă. Nu vorbeam aceeași limbă.
Șoferița a trecut granița bodogănind, scuzându-se că tocurile îi rămăseseră înfipte în pedala de accelerație. Își pițigăiase glasul și își strângea buzele de parcă o trăgea o ață din gât. I-am dat o palmă zdravănă peste spate, să-și scuipe aerele festivaliere.
Nimeni nu vorbea de cimitire, deși peste toți stătea să cadă o cruce greu de dus. Bibliile șoferiței erau de fapt lipii învelite în ștergare. De apă se îngrijise un sacagiu. Moartea făcuse atât de multă gălăgie încât poveștile Șeherezadei se ascunseseră în sfioșenie, tăcând.
Lumină de ținut minte 