Lumină de ținut minte

Am dormit cu de-a rândul, locul în care Dumnezeu sădise încrederea lumii devenise cel mai de neîncredere loc de pe planetă. Șoferița nu se dusese la culcare până nu omorâse toate muștele. De o parte erau sărăcie și ruine, de cealaltă parte unitate militară. Zorile nu îndrăzniseră să ardă, o lumină alburie pluti, pentru o vreme, peste dezicerea de cuvânt. Un pietroi căzu, cu zgomot, de partea armelor în repaus. Brusc puștile începură să tragă, de parcă sărăcimea ar fi fost în stare să arunce așa bolovan. Nici urmă de macara!

-Opriți focul, nătângilor! E un meteorit!

Șoferița șușotea, indignată, despre prostia scăpată pe marginea șanțului, despre școli transformate în hoteluri pentru animale. Meteoritul zgâriase creștetul unui afiș cu primul ministru. Un soldat bătrân, pentru care tresele mai însemnau ceva, se apropie să vadă dacă stelele nu aruncaseră coșulețul cu superman. Una din fetele cu uniformă mai sumară decât șorțul de bucătărie căuta semne de diamante plutoniene. Șoferița făcu câteva fotografii, după care îmi șopti, abia stăpânindu-și râsul:

-Altfel nu o să ne creadă …

-Au deja sectă.

-… și cozi de ciupercă.

-Nu credeam să regret cozile de topoare …

-Eu zic să ne vedem de drum.

-Știu pe cineva care ne poate ajuta. Mai ai numărul de telefon al diavolului?

-Ai mâncat ceva de pe-aici? Ți-am spus să nu accepți pâine cu semințe de la soldați! Mai am câteva lipii.

-Trimite-i un mesaj: ‘Sibyl nu este de acord cu urnele metalice.’

-Nici cu alea de aur?

-N-au ei aur pentru atâtea carii!

Nici nu am apucat să ne clătim gâtlejul cu o gură de apă, că diavolul deja își pieptăna părul pe spate, trandafirul de la butonieră atârnând ostenit. Motanul Behemoth, unchi de vecină al pisicuței călcate pe coadă de amantlâcuri franțuzești, supraveghea, demn și arcuit de șale, zările care purtau miros de pește dinspre mare. Împreună dădeau impresia unui armistițiu câștigat la pariuri, diavolul – cu un aer scârbit, de aristocrat ce-și sprijină rânjetul în canin, motanul – zbârlit, neîndrăznind, însă, să-și apropie ghearele de pantofii din piele de bivoliță ai diavolului.

-Am ajuns prea târziu? E Sybil plecată deja la cumpărături?

-Ne-a lăsat un alter ego: inteligența artificială!

Nu am apucat să-i arăt tableta șoferiței, a izbucnit în așa un hohot de râs că soldații au descărcat trei încărcătoare, de spaimă. Făcuseră pe ei din lipsă de updatare a simțului umorului. Izolaționismul împăcase diferitele viziuni asupra cremei de fistic.

-Să înțeleg că dumneata i-ai vârât în cap că există șanse mai bune cu vechile oale de lut?

-Nu vă deranjează apropierea sfârșitului? Când aveți de gând să le spuneți că focul nu mai e pur, ci doar distructiv?

M-a privit cu răutate, dar dincolo de săgețile otrăvite am întrezărit teamă, mascată, imediat, de zâmbetul lasciv al celui ce încă mai avea niște atu-uri în mânecă. Motanul își freca mustățile de unul din picioare.

-Dacă am dezactiva focoasele? Nimeni pe lumea asta nu e în stare de așa ceva, dar dumneata, dumneata ai adunat atât de multă putere, persuasiune …

-Ai de gând să pozezi pentru mine?

M-am uitat în jur. Ăluia i se părea că eram frumoasă! Juca tare și era sigur de câștig.

-În cămașă de noapte, pe cer înstelat.

Șoferița mă pișca dureros de braț, răsuflarea revărsându-i-se, ca o lavă, pe umărul meu:

-Nu te mai juca cu dracul!

Diavolul își legăna piciorul stâng pe călcâi, amuzat.

-Cum crezi că aș putea să trec de radare? E drept că pe lângă oglinzi trec neobservat, dar pe lângă radare mă cuprinde emoția …

-Dacă v-ați transforma într-un șoricel, nimeni altcineva nu ar putea face așa ceva! Nici firul ierbii nu v-ar da de gol …

-Îmi aduci aminte de cineva …

-De poet?

-Poate …

Apoi a dispărut. Motanul ne privea satisfăcut. De cealaltă parte a graniței, un flăcău cu vestă de infanterist îi aduse un scaun lui Pilat din Pont, un politician cu cocardă și priviri unsuroase. În fața scenei, soldații mai aranjaseră șapte scaune, cu blazon. Pe scena încropită din lăzi de lemn, în care altădată ar fi dormit niște grenade, au fost aduși copiii palestinienilor. Plini de praf, plânși, flămânzi. A trebuit s-o închid pe șoferiță în autobuz, ca să nu-i leviteze un levier în cap Pilatului. Cei șapte aveau măști pe față, dar pantofii le erau cu un număr mai mare și se descălțau singuri. Un comerciant în trecere le-a lăsat la picioare un covoraș, căruia nu apucaseră să-i crească canafi.

-Arată-te, Isuse, regele pomenilor!

Mulțimea a început să râdă. În urletele de durere ale mamelor a început licitația pentru copii. Treizeci de arginți au fost aruncați către muzicanți, pe lipsa de trotuare. O cruce a fost ridicată în mijlocul scenei, de care atârna, cu capul în jos, clovnul franțuzoaicei. Își plimba zâmbetul de pe o parte pe alta, în uralele mulțimii. Lângă mine, un adolescent desculț încerca să doboare o cioară. I-am luat praștia și am tras în clovn. Ochiul stâng a părut să-și iasă din sărite, în timp ce părul îi fu tras jos de pe cap, ca de un magnet. A fost dat jos de pe cruce de un echipaj de la Crucea Roșie. Proteza brațului drept îi atârna nefiresc. Fu așezat pe o pernă și lăsat să-și tragă răsuflarea. De la distanță părea o statuetă chinezească, cu privirea înghețată sub viscolul din munți. Mulțimea a început să bată cu pumnul în palmă, într-un ritm de tobe păgâne, obsesii de vechi tiranii, sacadându-i numele:

-Ii sus, Ii sus, Ii sus …

Copiii nu păreau să se teamă, mamele au început să țipe când au văzut șoarecele. De după fustele lungi au început să sară pisici, copiii imitându-le, cu bucurie. Îngrozit, Behemoth a prins șoarecele în gură, hotărât să se îndepărteze de dezastru. Celelalte pisici l-au prins din urmă și au sărit pe motan, copiii aruncând praf peste toată adunarea. Behemoth s-a ridicat să-și facă vânt pe acoperișul gheretei ce încă ținea loc de graniță, una din mame l-a tras de coadă înapoi și așa s-a întâmplat de l-a înghițit pe diavol. Pentru o clipă mi s-a părut că-i crescuseră alți ochi în ochi, o altă pereche pe sub cea cu grilă de noapte, iar rânjetul, de obicei smântânos, i se transformase într-un fel de dentiție cheshire-iană. Mieunatul tragic, diavolesc nu a stat mult pe gânduri, ci s-a lăsat înghițit de nisip. Copiii s-au ascuns printre dărâmături, mulțimea și-a întors așteptările către scena improvizată. Un autocar cu aer condiționat a oprit în apropierea vămii. Părintele Filip, de la Biserica Sfântului David din Airmyn și un grup de enoriașe aduseseră ajutoare, tocmai din Regat. Enoriașele au coborât din autocar în clinchete de clopoței, spiritele s-au mai răcorit; peste chinurile morții se lăsa, ca un văl, înserarea.

Cei șapte uitați pe sub măști și-au folosit tăblițele de licitație ca buletine de vot, numindu-l pe Pilat politicianul mileniului. Mi-am întors privirea înspre șoferiță, care bătea, enervată, cu palmele în geam. Am deblocat ușa autobuzului, dar între timp jurații își luaseră coada între picioare și se făcuseră nevăzuți. Șapte bătrânei, cu șorțuri lungi, de mușama, strigau mulțimii că aveau pește proaspăt și scoici de vânzare. Unii cumpărau, cei mai mulți se întorceau, dezamăgiți, la treburile lor și la plictiseala vremii. Șoferița a scos din buzunar o punguță cu măsline. Mânca și arunca sâmburii printre ruine.

-N-a venit …

-Cine?

-Eh, cine, te faci că nu știi!

M-am uitat la ea cu sprâncenele un pic lăsate. Mi-a făcut cu ochiul, a scos un covrig din buzunar și mi l-a pus în palmă:

-De sufletul lui mamaia …

Niște guguștiuci se răhățiseră pe parbrizul autobuzului. Șoferița a pus mâna pe mătură și i-a alungat de pe acoperiș. Unul a lăsat să-i cadă un bilețel. În timp ce șoferița curăța, cu dezinfectant, geamul, apa fiind cu mult prea prețioasă pentru așa ceva, am desfăcut biletul: “Tânărul Werther și-a dat în cap cu un borcan de castraveți murați. Înainte de a fi transferat la un spital de boli nervoase, i-a spus paramedicului că o considera vinovată pe Baba Vanga. Trupa de la Casa Bulgakov a acceptat să se întoarcă la Kiev și să pună în scenă Inamicul public al lui Ibsen. Interesant e că nu Albert e regizorul. Nefericitul Werther a bătut doar la porți închise. Casa în care a locuit va fi renovată și scoasă la vânzare, doar unul din noile apartamente purtând placă memorială.”

De sus, din ceruri, ploaia căuta un loc unde să se odihnească, fără să se murdărească.