Vara trecută s-au purtat rochiile cu volane. Mi-am cumpărat una foarte simplă. Sunt mai plinuță, nu cred că mă avantaja. E drept că ascundea ceva rotunjimi datorate dietei necorespunzătoare, că de cele menționate de poeți nu mai pot vorbi decât în vers liber. În același timp îmi creștea volumul geometric, formula îmbunătățită fiind susținută cu vânt.
Am purtat-o la o întrunire a clubului feminist de lectură „Mărul discordiei”. La întoarcerea acasă am preferat să merg jumătate din drum pe propriile picioare, jumătate pe roți. După nici câțiva pași, un bărbat m-a oprit și mi-a spus: „Ce rochie frumoasă aveți!”.
Mă apropii, gânditoare, de șaizeci de ani, iar bărbatul cu porniri măgulitoare avea și el vreo șaptezeci. Era tatuat pe toată fața. Cu cerneală albastră. Din cauza păienjenișului ca de vene, ochii îi păreau roșii și bulbucați. Îmbrăcase niște culori care nu-și vorbeau între ele. Ducea de lesă un câine din aceia modificați genetic. Fără doar și poate un expert în frumusețe, dar eu tot nu l-am crezut.
Lumină de ținut minte 