În anii aceia, ușori precum floarea de nufăr,
când lumina mă mângâia pe obraz, iar gândurile se-așterneau cuminți în cufăr,
tata mi-a zidit o fântână îmbrăcată în piatră albă,
cu brațe de lemn, rugătoare de leacuri din apă.
Pașii ne-au dus înspre alte margini de lume,
am uitat de nevoi, durerii i-am dat un alt nume.
În altă zi, tata mi-a spus că și-a făcut casă în ceruri,
vizitele erau permise doar dacă aveai acte parafate de sfinți din alt soi de birouri,
la dosar nu aveam ani câtă lumină trebuia adunată
din zile bune, din zile grele și nu toată odată.
Peste ani mi-am făcut drum să-mi caut fântâna,
de ridicat turnuri de apă nu-mi dădea mâna,
mi-au trebuit anotimpuri purtând pe față semne de bătrânețe,
ca să dau de fântâna căreia nimeni nu-i mai dădea binețe,
celelalte fântâni se țineau de mâini, ca la hora din sate,
altele stropeau, ca la oraș, chipuri triste de statui fără timiditate.
Fântâna mea urcase o cărare înnodată-ntre cețuri,
nici cântatul de păsări nu mai încerca vechi tandrețuri,
numai vântul mai purta câte-o șoaptă între cer și izvor,
nu știam că singurătățile ascultă și nu mai dor.
În fântână, apa nu trecea în catastif ani sau săptămâni,
ci avea grijă să livreze poftă de viață și celorlalte fântâni.
Lumină de ținut minte 