Limba de foc a clopotului de apă
Printre frunze, arătări cu nod pe cap caută note patriotarde,
îmbrăcămintea atinsă de toamnă a prunului plânge și arde,
păsările au lăsat în urmă culcușul de văduvie,
strugurele lasă pe palmă cercuri blânde de apă vie.
Cel căruia i se închină zăpezile cernute din stele
poartă pe umeri povara dintre bune și rele.
Când flacăra s-a ridicat, trufașă, în picioare,
i-a-nvârtit dogoarea pe oase și-a făcut, din cărbune, un soare.
Apei i-a pus pe buze sărutul sacru al vieții,
aerul a lăsat dâre de oxigen pe pragul dimineții.
El nu vine pentru că nu a plecat niciodată,
de iubește e pentru că despre cărți nu vorbești la erată.
Cum să-i spui infinitului că ți-a fost drag de la început,
când nici piatra nu știe când va-ngenunchea în nisip, ce-a văzut …
și-apoi dacă nu are nici început, nici sfârșit,
eu când i-am fost mângâiere, când am răsărit?
Lumină de ținut minte 